Despre legătura (intimă) dintre soți…
Iubirea, respectul și aș îndrăzni să adaug încrederea reciprocă sunt elementele absolut obligatorii unui climat familial echilibrat. Nu poți iubi și în același timp să nu respecți pe cel de lângă tine. Și tot la fel, nu poți respecta pe cel de lângă tine dacă nu ai încredere în el și nu îl iubești. Acestea trei se suprapun celor trei virtuți teologice – dragostea, credința și nădejdea – și se identifică din plin cu ele. Respectul este rod al credinței curate și al conștiinței responsabile înaintea lui Dumnezeu, iar încrederea se câștigă și păstrează nădăjduind în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce știe și vede toate ale omului.
Spre deosebire de lumea păgână și cea vetero-testamentară în care bărbatul avea statutul de stăpân asupra femeii (și al familiei în general), în Noul Testament, acest mod de a privi lucrurile se schimbă radical. Pornind de la textul din Galateni 3,28: „ nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus”, se poate vedea în mod clar punctul de vedere creștin asupra poziției bărbatului și a femeii (ca statut) în cadrul familiei. Această egalitate poartă denumirea de „isotimie”, cuvânt ce înseamnă „egalitate în cinstire”. Termenul „definește dragostea și respectul dintre soți, arătând că soția este în raport de egalitate cu soțul ei, adică este egală în cinste sau demnitate cu alesul sufletului său. ” Firește că fiecare dintre soți are atribuții și responsabilități specifice. Bărbatul, prin însăși structura sa fizică și psihică, este mai robust, mai energic și dinamic, fiind responsabil, în mod tradițional de problemele din afara căminului, pe când femeia, prin structura sa psiho-somatică, este cea care trebuie să se îngrijească de cele ale casei, de creșterea și educarea copiilor, oferind dragostea și sprijinul soțului său. Cu toate acestea, deși sunt diferiți prin structura lor fizică și cea sufletească, cei doi soți au câteva elemente care le sunt comune: dragostea unuia față de altul, grija și preocuparea lor pentru mântuirea personală și familială, creșterea și educarea copiilor sub toate aspectele (religios, moral, social, cultural), încercând să fie pentru aceștia un exemplu grăitor de trăire și gândire creștinească.
Este foarte important de precizat faptul că prin întruparea Mântuitorului din Maica Preacurată, creștinismul în general și ortodoxia în special, acordă o importanță capitală femeii, arătând locul ei esențial nu doar în istoria umanității în general și a omului în particular, ci și în veșnicie. Maica Domnului este supremul model de trăire creștinească, exemplul sublim de femeie creștină.
Pentru aceste motive, credința creștină acordă femeii o cinste deosebită, o prețuire extraordinară, considerând-o împreună lucrătoare cu bărbatul și alături de el și de copiii cu care i-a binecuvântat Dumnezeu luptători pentru dobândirea vieții celei veșnice.
În altă ordine de idei, Epistola I Corinteni capitolul 7, pe lângă reglementările ce privesc în mod direct căsătoria și relațiile maritale, aduce în discuție o problemă deosebit de importantă și anume problema legăturii trupești dintre soți. Relațiile conjugale dintre soți după cununie și în cadrul cununiei nu sunt păcătoase, întrucât însăși Taina Cununiei este cea care oferă această legitimitate. Prin Taina Cununiei, se oferă binecuvântarea lui Dumnezeu asupra familiei, asupra celor doi -bărbat și femeie-, binecuvântare pe care înainte de cununie nu o aveau. „Rugăciunile de la slujba Cununiei nu evită ipocrit să vorbească despre sexualitate, iar noutatea este că unirea trupurilor în căsătorie este percepută ca un mijloc de unire sufletească completă sau un mijloc de aprofundare a legăturii de iubire dintre un bărbat și o femeie. ” Cuvântul Sfântultui Apostol Pavel consacră necesitatea naturală de unire trupească dintre bărbat și femeie, fără a considera căsătoria o cale acceptată de satisfacere a poftei păcătoase: „E bine pentru om să nu se atingă de femeie. Dar din cauza desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa și fiecare femeie să-și aibă bărbatul său…. Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiincă mai bine este să se căsătorească decât să ardă.” (1 Corinteni 7, 1-2 și 9) De asemenea, același apostol afirmă două atitudini drepte față de pofta trupească: sau înfrânare totală de la ea în afara căsătoriei, sau o folosire a satisfacerii ei ca mijloc de unire sufletească și de înaintare în ea. Satisfăcută în afara căsătoriei, pofta trupească îl robește pe om în așa măsură, că nu mai vede în soț (soție) decât un instrument al satisfacerii ei. Acest lucru, însă, se poate întâmpla și în cadrul căsătoriei, dar numai unde cei doi nu depun efortul de a transfigura și spiritualiza prin unirea sufletească, unirea lor trupească. Această situație apare aproape totdeauna acolo unde lipsește harul credinței. În acest caz, plictisindu-se de partenerul de viață conjugală, omul își caută satisfacție în altă parte.
În acest context de idei se impune o întrebare legitimă: poate unul dintre soți să impună celuilalt înfrânarea în cadrul căsătoriei? Răspunsul este categoric negativ. Pavel Apostolul îi îndeamnă pe soți să nu se lipsească unul pe celălalt de legătura trupească: „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea și femeia bărbatului:” ( 1 Corinteni 7, 3) Mai mult de atât, apostolul afirmă că trupul soțului nu mai este al său, ci aparține soției și invers: „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia.” (1 Corinteni 7, 4) Din acest motiv, dacă vreunul dintre soți dorește să se înfrâneze, nu poate lua o asemenea hotărâre de unul singur, ci aceasta să se facă prin înțelegere reciprocă: „Să nu vă lipsiți unul de altul decât cu bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciți cu postul și cu rugăciunea, și iarăși să fiți împreună, ca să nu vă ispitească Satana din pricina neînfrânării voastre” (1 Corinteni 7, 5) Trebuie precizat faptul că în cele afirmate mai sus, înfrânărea este legată de perioadele liturgice speciale și anume posturile și sărbătorile de peste an. Dar înfrânarea este provizorie: „iarăși să fiți împreună” (1 Corinteni 7, 5).
Înfrânarea unilaterală poate avea urmări nedorite și dezastroase: stare de nervozitate, irascibilitate, apăsare și chiar depresie, sau chiar să se recurgă la adulter. Dacă se ajunge la adulter din pricina înfrânării unilaterale, acesta nu numai că nu este o formă de evlavie prost înțeleasă, ci e de-a dreptul păcat.
Curăția asociată castității în cadrul cuplului conjugal, nu se referă la abstinența sexuală, ci la o stare de curăție a sufletului, la o dobândire a unei calități spirituale care încheagă toate elementele vieții de familie. În cuplul conjugal, viața sexuală nu afectează cu nimic șansele înaintării spirituale. Aici actul sexual se delimitează de animalitate, se umanizeasă și contribuie în mod efectiv la evoluția sufletească. Iubirea pătrunde până la rădăcina instinctului și se schimbă însăși esența lucrurilor, orientând finalitatea telurică a actului trupesc spre o finalitate spirituală superioară, orientată în sus. Drept urmare, castitatea cuplului conjugal se referă la inima curată și conștiința liberă de orice urmă de dorință nepotrivită. Mai precis, castitatea conjugală înseamnă pentru bărbat să nu aibă decât o singură femeie (soție), cea pe care a ales-o și care concentrează în sine toată feminitatea, iar pentru femeie însemnă același mod de a privi partenerul de viață, ea încercând să-și consolideze taina iubirii conjugale, cucerindu-l în permanență pe cel pe care și l-a ales pentru totdeauna.
Prin căsătorie, „soţii se împărtăşesc unul din puterile celuilalt, de darurile şi virtuţile celuilalt” , astfel: „Bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeie necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios.” (1 Corinteni 7, 14).
Sfântul Apostol Pavel vorbește despre păcatele care nu trebue să existe în viața creştină. Desfrâul este unul dintre ele. Acesta era unul dintre cele mai răspândite păcate în lumea păgână, fiind întâlnit uneori chiar ca formă de exprimare a adorației față de zei, fiind un real pericol pentru viața creştină. Una din cauzele desfrânării era beția, întru care este desfrânare (Efeseni 5, 18), în vechime petrecerile nocturne fiind des întâlnite. Poziția Apostolului este categorică și directă: „să umblăm cuviincios ca ziua, nu în ospeţe şi beţii, nu în desfrânări…” (Romani 13, 13).
Legătura trupească în afara căsătoriei este considerată un păcat grav, prin desfrânare întinându-se și rupându-se trupul tainic al lui Hristos (1 Corinteni 6, 15), trupul omului fiind considerat templu al Duhului Sfânt (1 Corinteni 16, 9).
Scopurile căsătoriei sunt naşterea de prunci, iubirea şi ajutorarea reciprocă a soţilor precum şi potolirea poftelor trupeşti și evitarea desfrânării. Legat de acest ultim scop, Pavel arată: „iar dacă nu pot să se înfrâneze să se căsătorească” (1 Corinteni 7, 9).
În privința divorţului, poziția Sfântului Apostol Pavel este categorică: „Femeia să nu se despartă de bărbat… tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia.” (1 Corinteni 7, 10-11).Totuși, celor care s-au despărţit li se oferă două posibilităţi: ori să rămână aşa, ori să se împace. Chiar dacă se despart, legătura căsătoriei dintre cei doi soţi rămâne validă pe tot parcursul vieţii celor despărţiţi. Numai în cazul moarții unuia dintre cei doi se dezleagă această legătură: „Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăiește bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se căsătorească cu cine vrea, numai întru Domnul” (1 Corinteni 7, 39).
După cum s-a arătat mai sus, unul din importantele scopuri ale căsătoriei este naşterea şi creşterea de prunci. Legătura trupească dintre soţi nu este justificată dacă este privită numai ca potolire a poftei trupului, ci se are în vedere şi procrearea. Naşterea de prunci era socotită în Vechiul Testament ca o binecuvântare divină, iar în Noul Testament este considerată ca fiind mijloc de mântuire: „femeia se va mântui prin naştere de prunci, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (1 Timotei 2, 15). Cu toate acestea, naşterea de prunci nu e considerată singura modalitate de dobândire a mântuirii. Dacă din motive binecuvântate unele familii nu pot avea copii, asta nu înseamnă că pentru ele nu există mântuire. Chiar şi cei care au copii își pot pierde mântuirea dacă nu-i cresc în credinţă, în iubire şi în sfinţenie. Naşterea de prunci nu este totul. Calitatea de părinte presupune mai ales responsabilitatea creşterii lor, întru înţelepciune şi învăţarea poruncilor lui Dumnezeu (Efeseni 6, 4).
Autor: Pr. Ciprian Robu
