Dumninica a V-a a Postului sau a Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca

Dumninica a V-a a Postului sau a Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca

Pr Florin Antonescu

Iubiţi credincioşi, ne aflăm în duminica a V-a a Postului Mare, tot mai aproape de marele Praznic al Învierii lui Hristos, zi în care să ne reamintim şi de învierea nostră; căci aşa cum ,,credem că Iisus a murit şi a înviat”, tot aşa credem că ,,cei morţi întru Hristos vor învia”(I Tesaloniceni IV, 14; 16). Însă în urcuşul nostru duhovnicesc spre Înviere, Biserica ne pune înainte nu numai virtuţile sfinţilor, ci şi ispitele care ne pot ademeni la tot pasul şi pe care ei le-au biruit. Şi un astfel de obstacol este şi ,,duhul iubirii de stăpânire”(cum spune Sfântul Efrem Sirul), în care se regăsesc multe tentaţii ale acestei vieţi, de care au fost cuprinşi chiar şi apostolii Mântuitorului.

Iubiţi credincioşi, Evanghelia acestei zile ne spune că Mântuitorul se afla în ultimul Său drum spre Ierusalim. Un drum spre moarte, pentru care Mântuitorul îi şi pregăteşte pe ucenici, spunându-le: ,,Iată, ne suim în Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia”(Marcu 10, 33-34). Dar apostolii, parcă nici măcar nu luau în serios cuvintele Mântuitorului; aşa se explică cum Mântuitorul intră trist în Ierusalim, în vreme ce apostolii, erau parcă ,,ameţiţi de glorie” după frumoasa primire făcută. Şi iată-i acum pe aceiaşi apostoli, cu câteva zile mai înainte de intrarea în Ierusalim, visând la astfel de momente de slavă lumească. Mai mult, doi dintre apostoli, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, se apropie de Mântuitorul şi-I spun: ,,Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. … dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta”(Marcu 10, 35 şi 37). O cerere imperativă, aşa cum, de cele mai multe ori, sunt şi rugăciunile noastre înaintea lui Dumnezeu. Ne plecăm genunchii şi-I spunem lui Dumnezeu: ,,facă-se voia Ta” şi cu toate acestea, aproape de fiecare dată vrem să ni se facă voia noastră. Mai mult chiar, spunem multe înaintea lui Dumnezeu, având mintea împrăştiată în diferite preocupări lumeşti, cereri care de cele mai multe ori vădesc egoismul şi naivitatea noastră şi, de multe ori, cu o îndrăzneală pe care, în mod sigur, n-am afişa-o înaintea oamenilor. Uităm adeseori că în drumul nostru spre Înviere, principala preocupare trebuie să fie ,,Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui”, după care ,,toate celelalte”, necesare vieţii de zi cu zi ,,se vor adăuga nouă”(Matei 6, 33).¹

Limitat la ceea ce este lumesc şi trecător, apostolii Iacov şi Ioan, Îi cer Mântuitorului, ca în împărăţia lumească gândită de ei, să fie puşi în mai mare cinste decât ceilalţi zece colegi de ucenicie. Dar, nici ceilalţi zece ucenici, nu gândesc altfel; fapt pentru care Mântuitorul îi dojeneşte şi le spune: ,,Nu ştiţi ce cereţi!”(Marcu 10, 38) Mai întâi, pentru că toţi cei care-L urmează pe Hristos şi-I sunt ucenici, nu pot trăi cu pretenţia de a fi slujiţi, ci ei înşişi sunt chemaţi a sluji semenilor. Şi apoi, pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu nu există locuri ,,de mâna a doua”, ci numai locuri de mare cinste, fără a fi aşezat vreunul în defavoarea celuilalt. Iar ,,cel care vrea (totuşi) să fie mai mare, trebuie să fie slujitor tuturor celorlalţi. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul preţ de răscumpărare pentru mulţi”(Marcu 10, 44-45). O adevărată lecţie de viaţă şi pentru viaţă, pe care El, Însuşi, o va scrie cu exemplul Său personal, atunci când spală picioarele ucenicilor la Cina cea de Taină, oferindu-le exemplul de a fi slujitori, nu stăpâni. ,,Voi Mă numiţi pe Mine, Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele şi voi sunteţi datori să spălaţi picioarele unii altora; căci v-am dat vouă pildă, ca precum v-am făcut Eu vouă, aşa să faceţi şi voi”(Ioan 13, 12-13). O lecţie de viaţă, în care Mântuitorul ne atrage atenţia că în Împărăţia lui Dumnezeu nu există nici şefie, nici slugărnicie, ci o adevărată slujire în iubire faţă de semeni, în care întotdeauna virtutea te înalţă.

* * * * * * * * * * * *

Iubiţi credincioşi, duminica trecută ne-a pus înainte pe un mare sfânt părinte al Bisericii, Ioan Sinaitul, cunoscut prin celebra sa carte ,,Scara dumnezeiescului urcuş”. Sfântul Ioan Scărarul ne prezintă în cartea sa ,,suflete smerite” care prin pocăinţa sau starea lor lăuntrică shimbată în bine şi nevoinţele lor, ,,puteau să înmoaie însăşi nesimţirea pietrelor”.² Fapt pentru care, ca un permanent îndemn spre pocăinţă, Scara Sfântului Ioan Sinaitul se citeşte în mânăstiri pe tot parcursul Postului Mare. Şi de altfel, dacă citiţi vieţile sfinţilor, vă puteţi minuna cât de mare este puterea pocăinţei. Pentru că sunt oameni care aflându-se în decăderea morală cea mai josnică şi de plâns a dezumanizării, au înţeles că numai urmând exemplului întoarcerii fiului risipitor din Evanghelie, prin pocăinţă, numai aşa vor putea gusta bucuria prieteniei cu Dumnezeu. Şi cunoaştem mulţi sfinţi drept adevărate pilde sau exemple de pocăinţă: Sfântul Ciprian de Cartagina(+258), care fusese un vrăjitor, cufundat în toată răutatea iadului; Fericitul Augustin(+430) cel care până la 33 de ani îşi trăieşte viaţa în destrăbălare şi care în rugăciunea sa către Dumnezeu, Îi cere cu căinţă: ,,Doamne, ajută-mă să Te iubesc, aşa cum mai înainte am iubit păcatul”; avva Apollo, care ucide o femeie însărcinată fiind curios să vadă cum îi stă copilul în pântece – în tot restul vieţii, vreme de patreuzeci de ani îşi va plânge păcatul spunând fără încetare: ,,Am geşit Doamne ca un om, iar Tu ca un Dumnezeu curăţeşte-mă!”; Avva Moise Arapul, care fusese un tâlhar şi ucigaş de oameni. Apoi, sunt multe sfinte femei, dintre care merită atenţia două dintre ele: Pelaghia şi Taisia (pomenite în ziua de 8 octombrie) şi exemplele ar putea continua.

Astăzi, Biserica ne pune înainte exemplul demn de urmat al unei Sfinte, Maria Egipteanca, al unei femei păcătoase care, cufundată în starea cea mai de jos a decăderii morale sau a fărădelegii, ia hotărârea de a se întoarce la Dumnezeu, slujindu-I tot restul vieţii sale în post şi rugăciune – prin trăirea sa, reuşind să uimească până şi puterile îngereşti.

Şi de ce tocmai viaţa acestei fericite sfinte? Mai întâi, pentru că ea are experienţa cu totul nefericită de a ajunge pe ultima treaptă a decăderii morale, după care, îşi vine în sine şi se întoarce la Hristos; în al doilea rând, pentru că imaginea femeii păcătoase, este imaginea oricărui om infidel faţă de Legământul lui Dumnezeu sau înstrăinat de iubirea lui Dumnezeu. Iar viaţa ei este scrisă de Sfântul Sofronie Patriarhul Ierusalimului şi ne este oferită ca un adevărat îndemn spre pocăinţă pentru orice om care, doreşte să se mântuiască; şi în al treilea rând, pentru că viaţa ei este adresată şi celor mai îmbunătăţiţi monahi, pentru a nu cădea în capcana celor mai subtile şi primejdioase ademeniri ale mândriei şi slavei deşarte. Şi astfel, nu întăplător, primul om care va cunoaşte viaţa acestei fericite cuvioase, este chiar un monah îmbunătăţit, Zosima(+460) în vârstă de 53 de ani. Un monah ,,vestit în cele duhovniceşti”, dar ispitit sau ,,tulburat de gândul că ar fi în toate desăvârşit şi că n-ar mai avea nevoie să înveţe ceva de la altul”. Fapt pentru care, Zosima este trimis de Dumnezeu într-o mânăstire de lângă râul Iordan, unde călugării ,,străluceau în fapte bune şi contemplaţie, slujind Domnului”.³ Şi uimitor, acest exemplu de înaltă trăire duhovnicească îi este oferit nu de un bărbat, ci de această mare sfântă, căreia mai târziu, Biserica i-a dedicat una din cele şase duminici ale Postului Mare.

Şi ar mai fi încă ceva de spus. Sfântul Zosima este prezentat ca un monah bun şi evlavios, dar căruia, îi lipseşte conştiinţa păcătoşeniei; iar această căinţă o va învăţa din exemplul desfrânatei Maria Egipteanca, care prin felul uimitor de întoarcere la Hristos, a devenit tot ceea ce el dorea să fie. Pentru că Maria Egipteanca conştientizând păcatul, nu cere de la Dumnezeu nimic altceva decât mila sau iubirea Sa, iar această milă dumnezeiască nu înseamnă nimic altceva decât iertarea pe care Dumnezeu i-o dăruieşte, întocmai ca şi femeii păcătoase din Evanghelie, căreia Mântuitorul îi spune: ,,cui i se iartă mult, mult iubeşte”.

Cuvioasa Maria Egipteanca s-a născut la sfârşitul secolului al IV-lea în Egipt. La vârsta de 12 ani pleacă de acasă, lepădând dragostea părintească de care ea fusese înconjurată. După 17 ani trăiţi în destrăbălare, pe când avea vârsta de 29 de ani, doreşte să intre în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. Dar este oprită de o ,,putere dumnezeiască”, deşi ea încercaseră să intre în biserică în trei sau patru rânduri. În sfârşit, îşi vine în sine ca şi fiul risipitor din Evanghelie, adică îşi dă seama de viaţa mizerabilă pe care o trăise în păcat, şi-i făgăduieşte Maicii Domnului că, dacă o va lăsa să intre în biserică şi să vadă Preacuratul Lemn pe care S-a răstignit Hristos, îşi va petrece tot restul vieţii, slujind lui Dumnezeu în curăţie. Numai aşa reuşeşte să intre în biserică şi să se închine lui Hristos înainea Lemnului Sfintei Cruci.

După ce intră în biserică şi se închină Sfintei Treimi, se spovedeşte, şi apoi pleacă în pustia Iordanului, unde va trăi în post aspru şi rugăciune vreme de 48 de ani. În pustie, cea mai grea luptă a sa a dus-o cu gândurile de desfrânare care mereu o tulburau; ea însăşi mărturisind: ,,gândurile mă mânau iarăşi la desfrânare. Foc se aprindea înlăuntrul nefericitei mele inimi. … Însă, îndată ce un gând ca acesta mă asalta, mă aruncam cu faţa la pământ şi udam pământul cu lacrimi”⁴. Astfel, încerca din răsputeri să rămână statornică făgăduinţei făcute Maicii Domnului. Viaţa sfintei în pustia Iordanului l-a uimit pe marele nevoitor Zosima, cel care după moartea acesteia, va povesti în mânăstire faptele sfintei cuvioase. Viaţa ei i -a uimit chiar şi pe îngerii din ceruri. Fapt pentru care, exemplul ei pozitiv sau întoarcerea sa la Hristos este pusă înadins în această perioadă a postului, tocmai pentru a avea şi noi ambiţia sau forţa lăuntrică de a rupe pentru totdeauna legătura cu păcatul.

Iubiţi credincioşi, Biserica ne pune astăzi înainte exemplul admirabil al cuvioasei Maria Egipteanca, al femeii păcătoase în care ne putem regăsi cu uşurinţă, dar, şi icoana vie a pocăinţei sau a omului înnoit cu adevărat, prin hotărârea fermă de a se întoarce la Dumnezeu şi a rupe pentru totdeauna legătura cu păcatul. Şi am putea spune, dacă-mi este îngăduit, că întoarcerea la Hristos a acestei sfinte, vine în continuarea pildei întoarcerii fiului risipitor; adică din ţara îndepărtată a păcatului, îi urmează întoarcerii fiului risipitor, ,,una” din femeile păcătoase care, venindu-şi în fire, ia hotărârea de a începe o viaţă nouă împreună cu Hristos. Aşadar, viaţa sfintei Maria Egipteanca este adresată tuturor celor păcătoşi care au pierdut Împărăţia Harului prin fărădelegi, şi sunt chemaţi s-o redobândească prin pocăinţă, ,,căci cui se iartă mult, mult iubeşte”, spune Mântuitorul.

Prin urmare, mai ales acum în această perioadă a postului, trebuie să facem efortul de a rupe legătura cu păcatul care ne stăpâneşte şi să ne întoarcem atenţia către Dumnezeu. Făgăduim aceasta mereu în Taina Sfintei Spovedanii. Şi cu toate acestea, în loc să stăruim în fapte bune, ne întoarcem, aproape de fiecare dată, la mizeria păcatelor, întocmai ca şi câinele la lepădătura lui. Şi aceasta, pentru că fără ambiţie, fără luptă, fără armele postului şi ale rugăciunii, niciodată nu vom putea izbândi. Să luăm aminte!