GEORGE-CĂTĂLIN VÎLCU

Postul – calea întâlnirii cu Dumnezeu

Plecăm de la afirmaţia că postul este o dimensiune a Bisericii; face, practic, parte din structura Bisericii, pentru că Biserica este Trupul tainic al lui Hristos, care tinde spre desăvârşire, spre transfigurare, transcendenţă. Mesajul Evangheliei, propunerea Bisericii, mesajul Bisericii nu este altul decât transcendenţa, transfigurarea firii umane. Dumnezeu, Care ne-a creat, nu este izolat într-o transcendenţă absolută, iar noi, într-o imanenţă absolută, ci, în Hristos, în Persoana Fiului lui Dumnezeu, s-au unit cele două lumi – Dumnezeu şi omul, ceea ce înseamnă că este posibilă participarea noastră la viaţa divină, la viaţa lui Dumnezeu.

Postul este o problemă strict legată de om, de persoana umană, nu ţine de materie. Este o problemă mai degrabă duhovnicească decât una materială, deşi prima înţelegere pe care o descoperim la post ne duce cu gândul la partea materială (hrană, băutură, viaţă materială). Desigur, postul reglementează și aceste aspecte. Dar, nu! Postul ţine de dimensiunea duhovnicească a omului.

Din acest motiv, ar trebui să definim puţin persoana umană, ce este omul. Omul are o constituţie psiho-somatică, suflet şi trup; omul nu are trup şi suflet, ci omul este trup şi suflet! E o diferenţă foarte mare! Omul este trup şi suflet, este alcătuit din trup şi suflet. Aceasta înseamnă că transfigurarea vizează toată fiinţa umană, sufletul şi trupul. Nu doar trupul, nu doar sufletul.

Persoana umană, în plenitudinea ei, este chemată la transcendenţă. Transcendenţa necesită asceză, care apropie materia de spirit. Noi ştim că asemănarea omului cu Dumnezeu a avut-o omul în potenţă, prin dar, prin actul creator. Şi întucât chipul era dat, era deja primit, asemănarea era vocaţie, tot un dar al lui Dumnezeu; dar aceasta trebuia lucrată şi dobândită, prin comuniunea neîntreruptă cu Dumnezeu.

În acelaşi timp, omul este creat ca fiinţă flămândă şi însetată – şi material, şi spiritual. Foamea şi setea materială, însă, trebuia să se transforme într-o foame şi o sete spirituală, să se spiritualizeze întru totul. Părintele Alexander Schmemann dezvoltă acest aspect, în celebra sa lucrare, Postul Mare.

Postul este un mod de a fi, un mod de a exista al omului. Şi ne referim acum la post ca timp liturgic. Ca perioadă liturgică, postul este – cum foarte frumos spunea Mitropolitul Antonie Bloom – un timp al aşteptării. Iar lucrul acesta se vede mai ales în Postul Naşterii Domnului şi în Postul Sfintelor Paşti.

După ce a căzut în păcat, omul a junghiat şi a mâncat; Noe primeşte această poruncă. Prin post, omul încearcă să revină la starea primordială, cea de dinainte de păcat şi prin aceasta, să-şi spiritualizeze natura.

Dacă ar fi să înţelegem care este firea postului, sau natura lui esenţială, nu putem să nu evocăm, aici, capitolul 58 din Isaia şi, de asemenea, recomandările pe care le face Mântuitorul Hristos, atunci când vorbeşte despre post, despre rugăciune, prin care înţelegem că, de fapt, postul are o dimensiune spirituală adâncă şi foarte importantă.

Postul nu este o noutate adusă de creştinism; este întâlnit în diferite religii. Aproximativ toate religiile acordă postului o importanţă oarecare. Postul a fost şi este practicat din diferite motive, cu diferite scopuri şi în feluri diferite.

Egiptenii şi babilonienii practicau postul pentru ispăşirea păcatelor. Noţiunea aceasta, de păcat, sau sentimentul de păcat l-a avut omenirea, chiar dacă s-a îndepărtat de Dumnezeul Cel adevărat.

Greco-romanii practicau postul pentru dobândirea bunăvoinţei zeilor, din motive de igienă și înaintea întrecerilor sportive. Medicul antic Hipocrate recomanda postul. Pitagora de asemenea.

Pentru budişti (brahmani) postul e o regulă de viaţă.

Musulmanii au Ramadanul (Ramazan), postul de o zi sau de mai multe zile. Sigur că şi la evrei, în religia mozaică exista postul.

Care este, însă, diferenţa esenţială dintre postul creştin şi postul în celelalte religii? În creştinism, postul nu este un scop în sine, nu urmăreşte vreo performanţă şi nici nu are scop medical sau igienic, ca-n cazul celorlalte religii. Finalitatea postului creștin nu este alta decât înduhovnicirea omului și întoarcerea lui la Dumnezeu.

Postul este de sorginte divină, este din porunca Domnului adresată protopărinților Adam și Eva (restricția de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului).

Profeţii erau cei care făceau cunoscută legea. Prin legea primită de Moise (profetul prin excelenţă al Vechiului Testament) evreii posteau: ziua a 10-a din luna a 7-a – Ziua Curăţirii (Ziua Ispăşirii). După captivitatea babiloniană, mai intervin şi alte zile de post.

În vremea Mântuitorului, evreii ţineau câte o zi sau mai multe zile izolate, după cum voiau. De pildă fariseii posteau câte 2 zile: luni şi joi (Lc. 18, 12).

Erau şi posturi ocazionale: Moise a postit 40 de zile, înainte de primirea Legii; Daniel, trei săptămâni; Ilie, David şi alţi prooroci, toţi aveau rânduială de post.

Proorocii încearcă să spiritualizeze postul (Isaia 58). De asemenea evreii însoţeau postul şi de gesturi evlavioase: își „smoleau” fețele, se îmbrăcau în sac etc.. Mai ales la aceste practici (afișate total superficial) se referă Mântuitorul Hristos, atunci când îi mustră pe evrei.

Mântuitorul recomandă un post nou, împletit în mod organic cu rugăciunea, eliminând manifestările exterioare și îndemnând la asumare și interiorizare profundă a practicii postului.

Aşadar, postul este o şcoală a pocăinţei, la care orice creştin se cuvine să participe mereu, pentru a-şi adânci credinţa, pentru a-şi reevalua şi dacă este posibil, a-şi schimba viaţa. Este un minunat pelerinaj la sursele adevărate ale credinţei ortodoxe – o redescoperire a căii ortodoxe în viaţă.

Bibliografie selectivă:

Părintele Alexander Schmemann „Postul Mare”;

Sf.Ioan Gură de Aur „Despre Post”.