GEORGE-CĂTĂLIN VÎLCU

Preoția în Vechiul Testament

O treaptă mai avansată, dar încă nedesăvârșita și nedefinită, spre preoția adevărată a creștinismului, o constituie preoția Vechiului Testament.

Cea dintâi figură de preot care se întâlnește în cărțile Sfintei Scripturi, este cea a enigmaticului Melchisedec, rege al Salemului și “preot al Dumnezeului Celui Preaînalt”, care a întâmpinat și a binecuvântat pe Avraam, după biruința acestuia asupra lui Chedarlaomer și a aliaților lui. Personalitatea acestuia este puțin cunoscută. El apare în istoria sfântă “ fără tată, fără mamă, fără spiță de neam, neavând nici început al zilelor nici sfârșit al vieții ”, cum zice Sfântul Apostol Pavel (Evr. 7,1-4), care pentru aceasta, îl aseamănă cu Fiul lui Dumnezeu. Numele lui înseamnă în evreiește rege al păcii sau al dreptății. Sfântul Apostol Pavel vede în preoția lui prototipul preoției veșnice a Noului Testament, întemeiată de Mântuitorul și prevestită de proorocul David, când a spus: “ Tu ești preot în veac după rânduială lui Melchisedec”(Ps. 104,4; Evr. 7,11-21). Sigur însă că Melchisedec era reprezentatul unui popor monoteist și închinător al adevăratului Dumnezeu, printre popoarele păgâne ale vechiului Canaan, iar ofranda omagială adusă de el lui Avraam este privită în simbolistica creștină drept o preînchipuire a jertfei euharistice.

Un alt preot pomenit în Cartea Sfântă înainte de instituirea preoției mozaice este Ietro, preotul din Madian socrul lui Moise (Ieșire. 2,15-21). Nici despre el nu știm mai mult, ci doar că era șeful unui trib nomad și că era dintre păstorii care chemau numele adevăratului Dumnezeu.

Preoția Legii Vechiului Testament a fost instituită de către Dumnezeu Însuși, prin Moise și organizată apoi de acesta și de Aaron, fratele său, chiar după prescripțiile divine înscrise în cărțile Vechiului Testament, îndeosebi în două dintre cărțile Pentateuhului, Levitic (cartea preoției și a cultului mozaic) și Numeri (cartea demografică și statistica a poporului evreu după ieșirea lui din Egipt).

Instituirea preoției Vechiului Testament în persona lui Aaron și a fiilor acestuia (Nabad, Abihu, Elezear și Itamar), precum și ritualul hirotoniei, adică al consacrării și ungerii acestora în sacra lor funcție, ne sunt descrise mai ales în capitolul 8 al cărții Levitic. Sunt vrednice de reținut din această descriere unele amănunte analoage cu ritualul corespunzător al hirotoniei din cultul creștin, în care se păstrează, de altfel, multe reminiscențe formale ale vechiului cult iudaic. Astfel trebuie să subliniem că actul ungerii se săvârșește de către Moise, ca reprezentant sau organ împuternicit al lui Dumnezeu Însuși, în urma mandatului expres primit de la El (Lev. 7,1). Ceremonia ungerii are loc în fața Cortului Sfânt și în prezența poporului, a întregii adunării sau comunități, care este convocată anume pentru a participa la un act solemn.

Atât Aaron, cât și fii săi sunt purificați mai întâi simbolic, prin spălarea cu apă de către Moise, apoi dezbrăcați de hainele lor și îmbrăcați cu veșmintele speciale, veșmintele sarcedotale, care urmează a fi folosite în timpul exercitării funcției lor și care sunt enumerate cu exactitate atât pentru arhiereu, cât și pentru leviți, după care urmează aceea ceremonie propriu-zisă a consacrării, săvârșită de Moise însuși, care unge pe cei aleși cu undelemnul ungerii.

Alegerea unei seminții, precum și a unei preoții dintr-o anumită seminție, era un fapt semnificativ. Nimeni nu putea să fie preot, dacă nu era din seminția lui Levi. Pe lângă aceasta Vechiul Testament mai prezintă realitatea unei preoții superioare în comparație cu preoția neamurilor și a lui Israel, preînchipuind încă din acele vremuri preoția ce avea să se împlinească în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Semnificativă este și constatarea că toate rânduielile privitoare la preoția Vechiului Testament, au fost poruncite de Dumnezeu, până în cele mai mici amănunte, deci era în toate acestea voia lui Dumnezeu. Chiar și în rânduiala sfințirii intrării în arhierie și preoție, Moise a primit-o de la Dumnezeu.

Privind cu luare aminte rânduielile legate de preoția actuală a Bisericii, constatăm preînchipuirea lor în Vechiul Testament și înțelegem că, preoții Legii Vechi nu numai că erau aleși dintr-o anumite seminție, ci erau și sfințiți pentru slujba lor.

Rostul unei asemenea preoții era de a învăța poporul Legea Domnului, de a sluji Cortului, adică de a sfinți jertfele și poporul și de a conduce acest popor pe calea plăcută lui Dumnezeu. În unele cazuri, tot preoții erau aceia care constatau din punct de vedere medical vindecarea unor boli, precum se poate vedea din textul următor: “ Iată rânduială pentru lepros. Când el se va curăți se va duce la preot” (Lev. 14,2).

Preocuparea principală a preoților era însă aducerea jertfelor pentru păcatele poporului. Prin faptul că se dădea o atenție deosebită păcatului, se adeverea ,încă o dată, că această conștiință a vinei aștepta eliberarea de păcat a neamului omenesc, printr-o adevărată jertfă.

Păcatul era considerat o piedică în calea mântuirii și ca atare nu putea fi înlocuită decât prin jertfă, care preînchipuiau Marea Jertfă. Rostul unor astfel de jertfe este redat în cuvinte ca acestea:”Să-și pună cel ce aduce, mâna pe capul jertfei și să o înjunghie la ușa cortului adunării, iar preoții, fiii lui Aaron să stropească cu sângele din ea jertfelnicul împrejur”(Lev. 3,2).

Prezența preotului la săvârșirea jertfei preînchipuie, din punct de vedere dogmatic, neapărata prezență a preoției slujitoare la săvârșirea Sfintelor Taine, mai ales a Sfintei Cuminecături, pentru iertarea păcatelor. Mergând pe firul aceleași idei, nici iertarea nu se dă fără aducerea jertfei din partea credinciosului, prin mijlocirea preotului. Punerea mâinilor pe jertfe și mărturisirea păcatelor, poate fi, prin analogie o asemănare cu Sfânta Taină a Spovedaniei.

Reiese din aceste preînchipuiri legătura dintre Dumnezeu – primitorul jertfei, preot – ca iconom al Sfintei Jertfe și credincios – aducătorul jertfei pentru iertarea păcatelor.

În această stare de fapt, când păcatul își intensifică puterea sa, Dumnezeu își intensifică și El dragostea Sa pentru neamul omenesc, dragoste susținută prin făgăduințe tot mai clare ale plinirii planului mântuirii prin preoția Sa. Profeții, prin scrisul și învățătura lor, sunt aceia care au făcut un salt calitativ prin înțelesul mai semnificativ, în drumul spre desăvârșire.

Inaugurarea preoției lui Aaron și a fiilor lui are loc în ziua a opta după ungerea lor, când ei aduc, înaintea bătrânilor și a poporului, jertfe de ispășire și de mulțumire pentru ei înșiși și pentru popor, și când, Aaron, în calitate lui de mare-preot sau arhiereu, binecuvântează pentru prima oară poporul. Ungerea lui Aaron și a fiilor lui este pecetluită și consfințită în chip vizibil în fața poporului, de către Dumnezeu Însuși, prin focul care s-a pogorât atunci din cer și a ars jertfele de pe altar (Lev. 8,22-24).

Moise formulează și reglementează, cu amănunțime, în cele două cărți amintite ale Vechiului Testament, tot ceea ce aveau de făcut preoții și leviții, drepturile materiale și obligațiile lor sacramentale la săvârșirea jertfelor aduse pentru popor sau pentru ei înșiși, ritualul acestor jertfe. El caută să accentueze, totodată, mai ales idea că preotul, ca săvârșitor al cultului, este un factor indispensabil în viața religioasă a poporului și un mijlocitor indispensabil al ispășirii dorite și cerute de popor, de la Dumnezeu:” Și preotul va face pentru el ispășirea înaintea Domnului, și i se va ierta, oricare ar fi fost greșeala de care se va fi făcut vinovat”(Lev. 6,7).

Preoții Vechiului Testament aveau și alte atribuții extra-religioase, ca de exemplu, aceea de a se îngriji de sănătatea poporului, în lipsa medicilor. Lor le revenea datoria și dreptul de a lua măsurile cuvenite pentru apărarea colectivității împotriva răspândirii bolilor epidemice, ca în cazul persoanelor, lucrurilor și caselor atinse de lepră.

Puterea preoției sacramentale își are semnificația adâncă în puterea toiagului lui Aaron care înfrunzește, dovedind puterea plină de viață a preoției aronice, în comparație cu celelalte toiege, ce au rămas uscate și totodată și puterea dătătoare de viață a preoției bisericești. Frunzele și florile de pe toiagul lui Aaron, reprezintă frumusețile harului preoției în Biserică, iar rodirea toiagului, semnifică rodirile darului Duhului Sfânt aduse de Mântuitorul prin preoția Jertfei Sale.

Toiegele uscate se pot asemăna și cu preoțiile naturale ale neamurilor, preoții neroditoare, ”sterpe”, după expresia cântării bisericești cu înțeles dogmatic care numește Biserica acestor preoții “ Biserica cea stearpă din păgâni ”.

O condiție pe care trebuiau s-o îndeplinească toți slujitori Cortului Sfânt era integritatea corporală, condiție de asemenea păstrată și în canoanele bisericești pentru preoții creștini. Găsim și povățuiri care aveau menirea să asigure preoților respectul poporului, ca în toate religiile:”Pe preot să-l socotești sfânt, căci el aduce mâncarea Dumnezeului tău, el să fie sfânt pentru tine, căci Eu sunt Sfânt, Eu, Domnul, Care vă sfințesc”(Lev. 21, 8) .

Neavând parte de pământ în Israel, preoții și leviți trebuiau să se întrețină și să se hrănească din părțile ce le reveneau de drept din darurile aduse la altar și din jertfe. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, subliniază, cu privire la preoția și la cultul Vechiului Testament, că aveau rostul și caracterul unor simboluri, umbre și preînchipuiri ale celor ce trebuiau să vină și să împlinească sau să se desăvârșească în Legea nouă, a Darului.

După cum s-a văzut din cele de până aici, aproape toate îndatoririle preoților Vechiului Testament erau concentrate în jurul Cortului Mărturiei, iar mai târziu al templului din Ierusalim. Fiind limitată aproape exclusiv la săvârșirea jertfelor, preoția vetero-testamentară degenerează foarte ușor și repede într-o îndeplinire mecanică a ceremonialului jertfelor, preoții îngrijindu-se foarte mult, dacă nu chiar exclusiv, de partea ei formală, adică de ritual, și neglijând cu totul fondul, adică celelalte obligații de ordin religios-moral și cultural.

Pe măsură ce ne apropiem de zorile creștinismului, preoții Vechiului Testament pierd cu totul conștiința adevăratei lor misiuni și uită obligațiile lor inițiale. Mai grav, ei transformă slujba lor într-un simplu izvor de câștig material și de huzur personal, exploatând și împilând fără milă poporul, pe care aveau datoria să-l conducă spre Hristos cu ajutorul Legii. De aceea, rolul spiritual și pedagogic al preoților îl preiau, mai ales din epoca lui Samuel înainte, proorocii, pe care Dumnezeu îi ridică din mijlocul poporului prin chemare instantanee și cu care preoții vin în conflict, deoarece prooroci osândeau și combăteau fără cruțare, în numele lui Dumnezeu, nu numai păcatele poporului, ci și pe ale preoților, mustrând, când era nevoie chiar pe regii lui Israel pentru fărădelegile lor (cum făcea proorocul Natan cu David sau Ilie cu Ahab).

Preoția levitică, ca una care preînchipuia preoția în Biserică, avea totuși neputința de a se desăvârși în preoția bisericească. De aceea s-a orânduit o altă preoție, după rânduială lui Melchisedec, instituită de Iisus Hristos, de ordin dumnezeiesc și neîntemeiată pe ereditate.

Absentând de la datoria de a învață pe popor Legea, Dumnezeu îi mustră pe preoți prin gura proorocilor:…„ Poporul Meu nu cunoaște hotărârea Domnului. Cum puteți voi să ziceți: Suntem înțelepți și avem Legea Domnului? Căci iată, pana cea mincinoasă a cărturarilor a prefăcut-o în minciunăiună. S-au făcut de ocară înțelepții, au turbat și s-au prins în curse;iată, au lepădat cuvântul Domnului, și atunci unde este înțelepciunea lor?”(Ier. 8,8-9). Osânda unor astfel de preoți este vestită și prin gura proorocului Zaharia, din partea Domnului: „Împotriva păstorilor s-a aprins mânia mea și pe țapi îi voi pedepsi…Vai de păstorul de nimic care își părăsește oile! Să cadă sabia pe brațul lui și pe ochiul lui cel drept! Să i se usuce de tot brațul și să îi se stingă ochiul drept!”(Zah. 10, 3, 17). Totodată, prevestind venirea lui Mesia, proorocii zugrăvesc vremurile minunate, când Domnul va pune poporului Său alți păstori, vrednici de misiunea lor, și când “preoți lui Dumnezeu se vor îmbrăca întru dreptate, iar cuvioși Lui cu bucurie se vor bucura” (Ps. 131, 9).

În concluzie, preoția Vechiului Testament a fost o preoție voită și poruncită și apărată de Dumnezeu, cu un scop bine definit ca o funcție de slujire în acest timp și ca o preînchipuire a slujirii preoției speciale bisericești.

Bibliografie

1. A. P. Louphin, t.II, p. 64 și Mitrop. Nicolae al Krutiț, „Învățătura Vechiului și Noului Testament despre dregătoria de păstor”,trad. de A. Zarea, Glasul Bisericii, Anul XXI, nr. 7-8, 1962, pp. 830-831.

2. Pr. prof. dr. Ene Braniște, Preoții tăi Doamne se vor îmbrăca întru dreptate, Editura Andreiană, Sibiu, 2014, p. 15.

3. Nicolae al Kruțitelor, „Învățătura despre preoție în Vechiul și Noul Testament”, trad. de Pr. C. Pistrui în Omagiu Mitropolitului Nicolae Bălan, Sibiu, 1956, p. 400.

4. Drd. Emil Cornițescu, „Profeții în Vechiul Testament despre Preoție”, Studii Teologice, Anul XIX, nr. 7-8, 1967, p. 491.

5. Ioan Mihălţan, Episcopul Oradiei, Preoția Mântuitorului Hristos și Preoția Bisericească, Editura Episcopiei Oradea, 1993, p. 104.

6. Pr. prof. P .Rezuș, „Biserica în planul lui Dumnezeu”, Ortodoxia, Anul XV, nr. 3-4, 1963, p. 321.

7. Pr. Ioan Mircea, „Preoția harică și preoția obștească”,Ortodoxia, Anul XXXI, nr. 2, 1979, p. 233 .