Gânduri despre familie

Având ca model jertfa Mântuitorului pentru mireasa Sa Biserica, modelul iconic al familiei creștine, putem afirma cu certitudine că cel care iubește simte că trăiește cu adevărat numai în clipa în care se dăruiește total celui iubit, numai când este în stare să și moară pentru cel iubit. Dăruirea se valorizează total în jertfă. Avem în căsnicie un canon, întrucât nașterea și creșterea copiilor, grija familială, activismul social, înfrângerea egoismului, a gândirii egoiste, fidelitatea față de un singur partener, înseamnă fără îndoială o cruce. De aceea, la slujba Cununiei se cântă imnul „Sfinților mucenici…”.

Pe de altă parte, fără a-L avea în vedere pe Dumnezeu, căsătoria apare doar ca un simplu act social. Iubirea fără Mântuitorul este epuizabilă, este limitată și nedeplină. Bărbatul și femeia se apleacă unul asupra celuilalt cu iubire. Inconștient, uitând de sine pentru a-l cunoaște și a-l iubi pe celălalt, pentru a i se dărui total din iubire, omul căsătorit realizează un act de mare smerenie. În plus, el se iubește pe sine iubind pe celălalt, fără a conștientiza acest lucru, dar împlinind în același timp porunca „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Iubirea conjugală este temeiul pe care se realizează unirea persoanelor iubite, iar în această unire are loc adevărata dăruire. Nașterea de prunci și asumarea creșterii lor cu toată responsabilitatea este mărturia cea mai concretă a disponibilității soților de a se jertfi, de a nu rămâne în sferele egoiste ale vieții în doi, de a spori și înmulți iubirea prin crearea unei lumi noi. Porunca înmulțirii neamului omenesc este în aceeași măsură și un dar divin. Chipul lui Dumnezeu, sădit în protopărinții neamului omenesc, se întinde, prin naștere și înălțare duhovnicească, la întregul neam omenesc. Prin dragostea soților, viața umană este permanent creată și recreată, prelungindu-se astfel procesul de creație divină. Purtând în ființa lor chipul lui Dumnezeu, soții sunt în măsură să răspundă invitației de a fi ei înșiși creatori, dând viață altor oameni prin iubirea care îi unește. De asemenea, în căsnicie, bărbatul și femeia se oferă reciproc în perspectiva aceluiași chip al lui Dumnezeu, din perspectiva celuilalt. Finalitatea acestei dăruiri este transfigurarea unuia pe baza celuilalt și faptul că fiecare îl vede pe celălalt ca manifestare a Mirelui Ceresc.[1]

Având în vedere cele afirmate mai sus, putem deduce ușor însușirile ființiale ale familiei creștine: unitatea, trăinicia, sfințenia și egalitatea între soți. De asemenea, familia este chemată să-și împlinească menirea: înmulțirea neamului omenesc, ajutorarea reciprocă a soților, înfrânarea trupească și mai ales, realizarea desăvârșirii în dragoste dintre soți, spre împlinire reciprocă, transmițându-și unul altuia calitățile și darurile, care sunt specifice fiecăruia, îmbunătățindu-se reciproc și formându-se reciproc și mai ales lucrând la mântuirea familiei.[2]

Înmulțirea neamului omenesc este legată în mod ființial de ideea de familie, respectiv cuplu bărbat-femeie. Încercările lumii contemporane de pervertire a conceptului de familie, în accepțiunea firească, s-a materializat prin acceptarea ca „familie” în cazul cuplurilor homosexuale, fie că este vorba de doi bărbați sau două femei. Fără urmă de tăgadă, asemenea situații se plasează în contextul degenerării și exacerbării păcatelor și patimilor dintre cele mai grave și perverse, aflându-se sub „tutela” atât de mare (din păcate) a desfrânării, cu toate fațetele ei. Aceste legături deviante trădează setea pătimașă a omului pentru a-și satisface poftele trupești și cu multă cutezanță mai nou, sub protectoratul legalității din partea statului laic. Indiferent de argumentele ce se aduc în sprijinul acestor persoane cu orientări homosexuale (homosexualitatea ca boală genetică, afecțiunea sporită a cuplurilor de femei, eliberate și emancipate de sub tirania și brutalitatea bărbaților), argumente demontate și demontabile oricând de o minte normală, Ortodoxia nu poate fi sub nici o formă de acord cu aceste orientări. Morala creștină propune acestor persoane descoperirea adâncilor semnificații duhovnicești ale sexualității umane, nu doar cea pur senzuală, frumusețile căsătoriei și familiei creștine, ca mediu optim al dezvoltării umane și conștientizarea stării de păcat, însoțită de dorința de întoarcere și pocăință. Este foarte important de precizat că Biserica înfierează păcatul, dar privește și primește cu bunătate, milă și disponibilitate păcătosul, ca pe o persoană aflată în suferință, care are nevoie de ajutor pentru a se ridica din boala care îi macină ființa și mutilează moral viața, indiferent de om. Mai grav de atât, posibilitatea ca astfel de cupluri să înfieze copii oferă perspectiva unei ruinări ființiale a copilului adoptat de un astfel de cuplu. În același context de idei se situează și inseminarea artificială a unor femei ce aparțin acestui tip de legătură, demonstrându-se prin aceasta dispariția oricărei urme de etică. Un vechi dicton spune că „somnul rațiunii naște monștrii”, iar toți acești monștrii nu fac altceva decât să mutileze sănătatea și normalitatea lumii.[3]

Legat de ajutorarea reciprocă a soților, însoțirea cea după lege se face „la bine și la rău (greu)”, până la moarte, iar conviețuirea în armonie și fericire presupune, fără echivoc sprijin și jertfă, ajutor și îngăduință. Din primele momente ale relației dintre cei doi, nu doar din clipa întemeierii familiei, prietenii și mai apoi soții, sunt datori să își ofere sprijin și ajutor reciproc, pentru a putea înfrunta toate ispitele și încercările ce planează asupra familiei. Ajutorul pe care și-l datorează, prin obligațiile ce revin din Taina Cununiei, este atât de natură materială, cât și spirituală și duhovnicească.[4]

Temperarea pornirilor trupești, fizice dintre soți, a imboldului spre plăcere trupească, este încă una dintre finalitățile căsătoriei. Sfinții Părinți au condamnat cu vehemență păcatele trupești (așa cum o face de altfel și Sfânta Scriptură), oferind în același timp și mijloacele cele mai eficiente de luptă împotriva desfrânării. Totuși, în context familial, Părinții au considerat că, deși este un semn al căderii în păcatul strămoșesc, pofta trupului este parte componentă a firii umane, un afect natural, iar atunci când ea este satisfăcută în cadrul familiei, alături de persoana iubită, cu respectarea destinației ei inițiale și a bunului simț întrepătruns de elementul duhivnicesc, ea este nevinovată și constituie o formă a manifestării iubirii și dăruirii totale dintre soți. Chiar și în această cheie duhovnicească de a privi problema aceasta, este de dorit ca cei doi soți să ajungă să descopere registrul mult superior și cu mult mai bogat al unirii spirituale.[5]

Concepția ortodoxă privește persoana umană în integralitatea ei, o unitate organică spiritual-fizică. Ea înțelege că nu se poate neglija un aspect, pentru a acorda o prioritate totală celuilalt. Mai concret, rugăciunile de la Taine Cununiei nu evită să vorbească despre unirea fizică dintre soți, accentuând importanța ei pentru desăvârșirea comuniunii. Omul ca ființă spirituală, nu privește unirea fizică în sine ca scop, ci ca mijloc, întrucât realitatea spirituală supremă este comuniunea desăvârșită. Această comuniune desăvârșită constă în echilibrul dintre cele două unități, cea fizică și cea spirituală: „Dă-le lor…bună înțelegere sufletească și trupească…”[6] și „unește-i pe dânșii într-un gând, încununează-i într-un trup…”[7]. Nicăieri nu se cade așadar într-o materialitate vulgară, pervertită, dar nici într-un spiritualism sec, abstract, fără încorporare materială, fizică.[8]

Familia are, în acest sens, menirea de a pune frâu pornirilor spre desfrânare, manifestată și prin schimbarea partenerilor, fără asumarea unor responsabilități morale clare. Întrucât „partenerul sexual” este echivalat cu un „obiect” de satisfacere a unor porniri erotice, relația aceasta este echivalată de cele mai multe ori cu o „aventură”, ce se adaugă probabil la un „palmares”, situându-se astfel sub semnul infamiei. Legătura familială dă o altă profunzime relației conjugale, tocmai prin latura de responsabilitate și prin garanția fidelității. Dacă în primul caz, relația dintre cei doi parteneri ai „aventurii” este impregnată de egoism și dorința satisfacerii plăcerii proprii, în cadrul familiei, relația trupească presupune în mod obligatoriu iubire reciprocă, dăruire, jertfă de sine și responsabilitate.[9]

Scopul esențial și ultim al familiei, care le cuprinde în sine pe celelalte prezentate anterior, îl constituie mântuirea sufletului, sfințirea sau desăvârșirea. Familia creștină se deosebeșt de „relațiile deschise (libere)”, de care se vorbește din păcate din ce în ce mai des, relații ce nu prezintă nici o perspectivă reală viabilă, fiind lipsite de orice formă de moralitate și responsabilitate. Prin urmare, familia normală nu vizează doar împlinirea unor plăceri trupești și trecătoare, ci dobândirea fericirii soților, unul alături de celălalt și a întregului cămin familial și nu numai acum, în această viață, ci mai ales în veșnicie. Din acest motiv, Ortodoxia apără unitatea și indisolubilitatea familiei. În clipa în care o pereche de tineri optează pentru a urma calea căsniciei, trebuie să aibă convingerea fermă că acest pas nu se face pentru o perioadă determinată, ci pentru veșnicie, iar căminul lor trebuie să fie o anticipare a fericirii din Împărăția Cerurilor.[10]