Legăturile preotului cu credincioșii. Aspirații și justificări.

Legătura sufletească dintre preot și credincioșii săi constituie fundamentul moral al pastorației și totodată o condiție esențială a succesului activității preotului în parohie. În acest articol vom încerca să arătăm cum se pot menține și consolida aceste legături, care sunt temeiurile și care este natura lor, precum și importanța lor în activitatea pastorală.

Este cunoscut că în Biserică, preotul are în mijlocul credincioșilor săi, pe plan religios, o situație deosebită, o misiune și o autoritate spirituală care se întemeiază pe darul special al preoției, primit la hirotonie. Preotul este în parohie sa, slujitorul lui Dumnezeu, reprezentantul sau delegatul Mântuitorului pentru continuarea lucrării Sale de mântuire a sufletelor, este un organ al Duhului Sfânt pentru sfințirea și conducerea credincioșilor pe calea mântuirii. Datorită acestei misiuni de origine divină, primită de la Biserică prin episcop și întărită canonic de acesta, preotul este, în parohia pe care o păstorește, un învățător al credincioșilor săi, un povățuitor sau conducător sufletesc și totodată sfințitor al lor.

El îi învață cuvântul Evangheliei, îndeosebi prin predică și cateheză, îi călăuzește pe cărările mântuirii, împărtășindu-le învățătura creștină de credință și de viață creștină, sfătuindu-i, încurajându-i pe calea virtuților morale, mustrându-i sau certându-i la nevoie, și totodată sfințește viața lor, punându-le la îndemână harul, binecuvântarea și ajutorul lui Dumnezeu, prin sfintele slujbe săvârșite de el.¹

Alături de calitățile sale de sacerdot, de liturghisitor și predicator de înaltă vocație și sensibilitate duhovnicească preotul trebuie să fie un apropiat al tuturor credincioșilor.

Misiunea sa sfântă și sfințitoare nu se restrânge doar la sfintele slujbe, în ambianța bisericii, ci se oglindește și se reflectă în întreaga sa viață și activitate. El nu este preot doar în biserică sau în reverendă, ci este preot când slujește dar și când sfătuiește, când se roagă, dar și când muncește fizic sau intelectual.²

Calitatea preotului este cea dintâi sursă a legăturii care se creează între el și credincioșii săi. Relația firească dintre păstor și turma sa este temelia pe care se înalță, încetul cu încetul, legăturile de ordin religios dintre preot și credincioși, care sunt cele dintâi și cele mai trainice și care derivă din însăși misiunea preotului, care este aceea de a mijloci legătura credincioșilor cu Dumnezeu și de a lucra pentru mântuirea sufletelor lor. Misiunea aceasta îl situează pe preot într-o poziție superioară față de credincioși săi, în calitatea sa de om al lui Dumnezeu, al parohiei sale, iar credincioșii sunt fii spirituali. Datorită harului special al preoției, dobândit prin hirotonie, preotul este acela care naște sau renaște pe credincioșii săi pentru viața spirituală, supranaturală, viața în Hristos. El binecuvântează nu numai leagănul, ci și căminul vieții familiei prin Taina Cununiei, care sfințește cu binecuvântarea lui Dumnezeu și a Bisericii legătura dintre bărbat și femeie spre naștere de fii și creșterea lor ca viitori membri ai organismului social. Tot prin preot, cu ajutorul Tainei Pocăinței, se reface legătura credincioșilor cu Biserica, atunci când aceasta a fost slăbită sau întreruptă prin păcat. Și tot preotul este acela care binecuvântează pe credincioșii săi pe ultimul drum acela către mormânt, și întreține printre cei vii amintirea celor decedați, prin slujbele făcute pentru iertarea, pomenirea și veșnica lor odihnă. ³

În toate aceste ocazii, relațiile dintre păstor și credincioși se bazează pe caracterul sacramental al preoției, pe misiunea preotului de deținător și împărțitor al harului divin, de sfințitor al principalelor momente și împrejurări din viața fiecăruia și al lucrurilor de care are nevoie pentru viața religioasă. În această calitate, preotul se află în inima misiunii sale, el exercită latura cea sfântă cu care este investit din partea lui Dumnezeu și a Bisericii. De aici, mai ales, rezultă și aureola de sfințenie, de prestigiu și de autoritate care s-a acordat întotdeauna preoției, în care credincioși îl situează pe preotul lor care, în Biserica veche, mergea uneori la venerație, atunci când hirotonia pecetluia personalități distinse, adăugându-se la vrednicia omului, în cazul Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare.⁴

În preot, creștinul trebuie să descopere, în funcție de structura sa sufletească și de treapta sa duhovnicească, un părinte bun și iubitor, după modelul Părintelui Ceresc, Care în ciuda păcătoșeniei noastre, ne cheamă și ne așteaptă în dragostea Împărăției Sale, preotul trebuie să fie un frate bun și un pilduitor, care ne arată calea cea dreaptă în viață, ajutându-ne și întărindu-ne, un prieten confident și sincer, care este alături de noi în momentele în care toți ne-au părăsit, care cunoaște și ascultă și alină suferințele noastre lăuntrice, care mângâie și vindecă rănile noastre tainice, care plânge cu noi pentru necazurile și înfrângerile noastre, dar și care ne ajută și se bucură împreună cu noi pentru renașterea și ridicarea noastră morală.

În cadrul comunității creștine și în viața păstoriților săi, preotul nu este un membru oarecare al comunității bisericești, ci este solul și slujitorul lui Hristos, deținătorul unui har special, administratorul Sfintelor Taine, crainicul cuvântului lui Dumnezeu, păstorul duhovnicesc al multora. Lui nu-i sunt îngăduite lipsurile și păcatele pe care este chemat a le îndrepta la alții. În grija și răspunderea lui se află mântuirea fiecăruia dintre credincioșii ce i-au fost încredințați de către episcop prin hirotonie și trimiterea la parohie. De conduita lui depinde, în mare măsură, și prestigiul tagmei preoțești și chiar al Bisericii. De aceea i se cere să fie mereu și în orice împrejurare la înălțimea chemării sale, să se străduiască din toate puterile ca viața lui să fie pentru toți o predică vie, un apostolat al slujirii, un amvon al credinței, o oglindă a virtuții.⁵

Traiectoria unei pastorații rodnice nu poate și nu trebuie deviată pe sensuri cu posibile rezultate imediate. Părintele întregii comunități nu trebuie să aibă momente în care să substituie cerințele divine cu ceva ce i s-ar părea a fi mai necesar. Preotul este chemat să fie focul care alungă rugina păcatelor de pe sufletele oamenilor și vântul care dărâmă tot ceea ce este putred în conștiința lor, pentru că el este organ al Sfântului Duh în lume. Dacă este conștient de misiunea lui, preotul devine, pe zi ce trece, focul care încălzește și luminează și vântul care purifică atmosfera spirituală a parohiei.⁶

Preotul își poate crea și relații de altă natură cu credincioșii săi, cele impuse de viața socială. Preotul ortodox este și el un membru al societății în care trăiește și în care a fost angrenat întotdeauna cu fibre puternice, care îl obligă să vină în contact cu membrii parohiei sale în calitatea lor comună de cetățeni. El ia deci parte la viața socială, gospodărească și cetățenească a parohiei sale, participă la toate momentele ei solemne, la bucuriile, durerile, necazurile. Chiar în timpul exercitării misiunii sale strict preoțești i se oferă preotului numeroase ocazii de a lega cu credincioșii săi și altfel de relații decât cele pur religioase sau profesionale.

Preotul se leagă de parohie sa mai ales prin casa și familia sa. Spre deosebire de alte confesiuni, unde preotul e celibatar, preotul ortodox este, cum a fost pretutindeni în Biserica veche, un om căsătorit, un părinte de familie. Prin familie el se integrează în viața socială a parohiei. De altfel însăși concepția eclesiologică a ortodoxiei îl situează pe preot nu deasupra Bisericii sau a credincioșilor, ci în Biserică, alături de credincioși. Păstorii și credincioșii alcătuiesc o familie duhovnicească, în care distincția se face nu ca între conducător și conduși, ci ca între părinți și fii, care sunt toți laolaltă, ca fii ai aceluiași Dumnezeu .⁷

Fără îndoială că toate aceste legături, multiple și variate, pe care preotul și le creează cu credincioșii săi, sunt de o importanță covârșitoare pentru îndeplinirea misiunii lui, cu condiția ca el să folosească toate aceste legături nu în interesul personal, ci în interesul Bisericii și al patriei, punând în toate relațiile sale cu credincioșii pecetea specifică a misiunii preoțești și păstrându-se întotdeauna la înălțimea și demnitatea cerută de această misiune. Legăturile acestea trebuie să rămână totdeauna întemeiate pe dragostea adevărată a păstorului pentru obștea sa, pe respect reciproc, pe sinceritate și atitudine dezinteresată din partea preotului. În toate raporturile sale cu credincioși preotul trebuie să păstreze acea ținută demnă și serioasă care poate să-i mențină autoritatea spirituală față de credincioși și respectul pe care aceștia i-l datorează.⁸

Adevăratul preot trebuie să sufere cu orice suferind sau orice neputincios, să pătimească împreună cu toți cei care pătimesc, să simtă durere, grijă, apăsare, pentru orice păcătos, pentru orice vicios, pentru orice rătăcit, pierdut, pentru orice fiu risipitor. Preotul trebuie să cunoască inima, nevoile și pasul fiecărui credincios sărac, orfan, văduvă, bătrân neajutorat, om muncit de gânduri rele sau de păcate. Preotul trebuie să cunoască dramele, tragediile vieții familiale, să fie în casă, în gândurile, în sufletul fiecărui credincios pe care un necaz, o nenorocire, o pierdere, o boală, un accident al vieții îl încearcă. Pe preot trebuie să-l doară orice moarte prematură, avortul, concubinajul, orice cămin distrus, orice apostazie, orice ceartă, orice scandal moral, orice rătăcire sau nenorocire a păstoriților săi.⁹

El plânge cu noi și pentru lumea aceasta, pentru încercările vieții noastre și pentru imperfecțiunile morale din această lume, dar se bucură cu o bucurie sinceră și curată pentru fiecare faptă bună pe care o facem, pentru fiecare cuvânt și îndemn bun pe care îl urmăm, pentru toate realizările noastre materiale și mai ales spirituale. Din același suflet răsar lacrimi și cuvinte de bucurie, mai frecvente, mai multe și mai curate, decât izvorăsc ele din ochii noștri întunecați încă de negura păcatelor. Și aceasta este un semn al curăției.

El știe să se bucure cu noi ca unul de-al nostru și trăiește necazurile noastre cu sufletul nostru. Și nu există bucurie mai înaltă și mai curată pentru adevăratul preot decât că ai alinat o durere, ai trezit o nădejde în decepție și deznădejde, credință și încredere în îndoială și neîncredere, conștiință și viață curată și sens al vieții, întru-un suflet bântuit de gânduri rele. În toate acestea e o modestă, dar nu mai puțin autentică jertfă a preotului, în misiunea lui de a sfinți, de a mântui.¹⁰

Preotul trebuie să iubească pe toți oameni, pe străini și necunoscuți, virtuoși și pe păcătoși chiar, ca unii care trebuie și ei mântuiți de El, Arhiereul Hristos. El trebuie să iubească pe toți ca un frate, preot, părinte sufletesc, slujitor. Nu se poate mântui pe el decât mântuind pe alții, lucru făcut ca slujitor lui Hristos care a iubit pe toți, s-a răstignit pentru toți și avea chemarea tuturor la El la mântuire .¹¹

Legătura credinciosului cu preotul este, de fapt, expresia și semnul legăturii lui cu Biserica, apartenenței lui la o parohie. Și, dimpotrivă întreruperea legăturii cu preotul înseamnă, de fapt, ruperea legăturilor cu Biserica, ieșirea din comunitatea bisericească și situarea în afara parohiei, adică la periferia Bisericii sau în afara ei. Iată de ce este atât de important pentru destinul Bisericii însăși ca preotul să se străduiască, pe de-o parte a-și crea, menține și întări cât mai mult legăturile sale sufletești cu credincioșii, pentru a-i ține strâns uniți în jurul său, iar, pe de altă parte, să se ferească de tot ceea ce ar putea contribui la slăbirea, întreruperea și compromiterea acestor legături, care reprezintă fundamentul și condiția de căpetenie a succesului activității pastorale ¹²

De aceea înțelepciunea, tactul și prudența îi sunt necesare preotului în relațiile sale de toate zilele cu oameni. El vine în contact cu fel de fel de oameni, de temperamente, de firi, și caractere dintre cele mai diverse. Sufletul fiecărui om în parte reprezintă o lume proprie, deosebită de a altora.¹³

VÎLCU GEORGE-CĂTĂLIN