Problema incestului și a căsătoriei consangvine

Un subiect deosebit de interesant, care a născut multe controverse, este problema perpetuării neamului omenesc dintr-o singură pereche primordială. Dacă Biserica interzice și condamnă chiar căsătoria între rude până la gradul VIII, atunci cum este posibil ca neanul omenesc să se fi înmulțit, fără să se pună problema incestului. Oare Dumnezeu a tolerat incestul între frați și veri, odată cu urmașii lui Adam, schimbând poruncile? Mai mult decât atât, problema „incestului” nu începe doar de la Cain și sora sa. Trupul Evei a fost făcut din coasta lui Adam, drept urmare, din punct de vedere al consangvinității, Adam și Eva erau mai apropiați decât un frate cu o soră sau un tată cu o fiică. Sfântul Ioan Gură de Aur ne explică: „A îngăduit ca sora lui Adam să-i devină acestuia soţie; sau mai bine-zis, nu sora, ci fiica sa; sau poate nici fiica lui, ci ceva mai mult, însuşi trupul lui. Iar legătura lor a stabilit-o direct de la început, ca pe o stâncă, unindu-i într-un singur întreg. De aceea nici pe femeie n-a făcut-o dintr-o natură străină lui Adam, pentru ca acesta să nu se lege cu ea ca şi cu o străină, şi nici n-a oprit căsnicia la unirea lui Adam cu Eva, ca acesta să nu se despartă, datorită unirii lui cu o singură femeie, de restul neamului omenesc.¹“

Așadar, dacă cel mai intim grad de rudenie existent pe pământ nu a fost impediment pentru binecuvântarea protopărinților, concluzionăm că problema incestului nu este determinată neapărat de consangvinitate în sine, ci de altceva.

Imediat după potop, au mai rămas doar patru familii (de oameni) înrudite între ele, prin care să se poată perpetua neamul omenesc: Noe cu soția sa și cei trei fii ai lor, împreună cu soțiile lor. Așadar, având în vedere situația de fapt, este de la sine înțeles că singura cale posibilă pentru supraviețuirea umanității a fost căsătoria între verii de gradul I, II și posibil căsătoria unchilor cu nepoatele după frate sau soră. Dacă gradele de rudenie III, respectiv IV ar fi cauzat vreo tulburare morală sau de altă natură în acele timpuri, atunci cu singuranță că Dumnezeu ar fi luat o măsura în acest sens. De exemplu, ar fi putut cruța încă o familie, străină de cea a lui Noe, spre a se evita astfel căsătoriile între veri. Numai că acolo unde nu este cazul, nici Dumnezeu nu intervine.

Mai târziu, Dumnezeu binecuvintează căsătoriile patriarhilor Avraam, Isaac și Iacob. Deducem din această situație că unirea dintre rude, începând cu gradul III și IV, nu constituia o problemă pentru acele generații de oameni. Mai mult decât atât, căsniciile celor trei patriarhi ai Vechiului Testament sunt date exemplu de binecuvântare ce se adresează mirilor în cadrul Tainei Cununiei²: “Binecuvântează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe Avraam şi pe Sarra. … Binecuvântează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe Iacob şi pe toţi patriarhii.³” Să înțelegem deci, că lucrurile nu au stat întotdeauna așa cum le cunoaștem astăzi.

Din punct de vedere medical, nașterea de prunci, ca rod al căsătoriei între rude, atrage după sine o mulțime de urmări deosebit de grave sub aspectul degenerării ființei umane. Amintim în acest sens: afectarea sistemului nervos central (creierul şi măduva spinării), fapt care provoacă retardare mintală si oligofrenie; toate organele şi sistemele genetice sunt supuse malformaţiei; pericolul bolilor degenerative creşte cu cât este mai apropiată înrudirea; în cazul cosangvinării de gradul I, între frate – soră sau părinte – copil, tot al 4-lea nou-născut este foarte grav bolnav.⁴

Cei trei factori care configurează diferențele persoanelor umane sunt: ereditatea, mediul și destinul. O definiție simplistă a eredității ar fi că ea reprezintă „repetiția părintelui în fii”. Copilul recapitulează în sine pe părinte cu o oarecare aproximație, întrucât el este o sinteză a celor doi părinți, a celor patru bunici, a celor opt străbunici ș.a.m.d. Pe măsură ce urcăm pe linie ascendentă a strămoșilor în progresie aritmetică, contribuția lor la descendenți scade în progresie geometrică. Astfel, în persoana umană „trăiesc” mai multe generații și un număr mai mare de inși, prin informația genetică.

Că primele generații de oameni nu se găseau în starea pe care o cunoaștem astăzi, se poate verifica urmărind pur și simplu durata de viață. Așadar, de la Adam până la Noe oamenii au trăit în medie cam 900 de ani, iar după potop, durata de viață începe să scadă semnificativ, de la o generație la alta, până la media de vârstă pe care o cunoaștem astăzi (adică 40-45 de ani- șocant!). „Lucrul acesta arată că longevitatea mare a primilor oameni, a fost determinată în mare parte de calitatea materialului genetic aflat aproape de perfecțiune și de care aceștia se bucurau din plin. Să nu uităm că Dumnezeu făcuse lucrurile „bune foarte” și că apoi a intrat păcatul în ecuația timpului, a trupului, a sufletului și a mediului. Dacă longevitatea extrem de mare nu ar fi fost determinată de aceste cauze, atunci să ne gândim cum ar fi trăit primele generații de oameni atât de mult, dacă nu ar fi avut un metabolism exemplar, dacă nu ar fi avut o zestre genetică net superioară celei de astăzi, care să îi ferească de boli ereditare și dacă mediul înconjurător nu ar fi fost atât de ostil ca astăzi. Așadar, dacă nu existau mutații genetice dăunătoare, boli în general și mai ales boli cu transmitere ereditară, înseamnă că nu exista niciun pericol ereditar determinat de căsatoria între frați și verișori…Pe vremea lui Cain, căsătoria cu una dintre multele sale surori nu ar fi constituit nici o dificultate din punct de vedere genetic, neexistând decât o mică sau chiar nici o deteriorare a zestrei genetice de care să se teamă vreuna dintre părţi. Odată cu trecerea timpului însă, vedem cum durata de viață a oamenilor scade aproape la cea cunoscută astăzi, semn clar al degenerării cauzate de păcat, atât în firea umană, cât și în mediul ce ne înconjoară. Drept urmare, la un moment dat, efectele negative ale deteriorării genetice au devenit prea mari în cazul căsătoriei între rude (consangvinizării).⁵”

Ca urmare a pervertirii ființei umane prin păcat, era absolut firesc, din partea lui Dumnezeu, să stabilească porunci și legi clare, care să reglementeze problemele ereditare apărute între rude. Sfânta Scriptură este categorică în acest sens: „Nimeni să nu se apropie de vreo rudă de sânge cu gândul de a-i descoperi goliciunea. Eu sunt Domnul!” (Leviticul 18, 6); „Goliciunea surorii tale, a fiicei tatălui tău sau a fiicei mamei tale – fie că s-a născut în casă, fie în afara ei – să n-o descoperi.” (Leviticul 18, 9); „Dacă cineva-şi va lua (de femeie) pe sora sa, fie după tată, fie după mamă, şi-i va vedea goliciunea aşa cum şi ea va vedea goliciunea lui, aceasta-i (faptă de) ocară; stârpiţi să fie sub ochii fiilor poporului lor. El a descoperit goliciunea surorii sale, păcatul e asupră-le.” (Leviticul 20, 17); „Blestemat să fie cel ce se culcă cu sora lui dinspre tată sau cu cea dinspre mamă! Şi-ntregul popor va zice: Amin!” (Deuteronomul 27, 22).

Poporul evreu și-a asumat poruncile acestea. Ca dovadă avem răspunsul pe care îl primeste Amnon atunci când încearcă să se apropie de sora sa Tamara: „Şi l-a îmbiat să mănânce, dar el a prins-o şi i-a zis: ‹‹Vino şi culcă-te cu mine, sora mea!›› Ea însă i-a zis: ‹‹Nu, fratele meu, nu mă umili, că aşa ceva nu se face în Israel; nu face această nebunie!››” (II Regi 13, 11-12)

Așa cum observăm, Legile dumnezeiești sunt absolute și au nu doar un caracter religios, ci și unul cu raportare directă la fiziologia și genetica umană. Ele au rostul clar de a acoperi realitățile imediate cu privire la degenerarea neamului omenesc. Dacă rudele de gradul IV, V, VI, VII sau VIII se vor căsători, atunci în copiii lor vor apărea, fără urmă de dubiu, genele recesive ale străbunului, în pereche perfectă și deci boală fără leac. Biserica, știind degenerările ce decurg din căsătoriile consangvine, declară de neacceptat asemenea căsătorii și se opune.

Chiar dacă argumentele de ordin medical (genetic) sunt imbatabile, așa cum am încercat să demonstrăm, totuși, mai există un raționament care ține de partea intimă a ființei umane, sufletul, raționament care oprește incestul și consangvinitatea. Ne lămurește în acest sens tot Sfântul Ioan Gură de Aur: „Aşadar în felul acesta Dumnezeu, dintr-un singur om, Adam, a făcut să se nască tot neamul omenesc, la fel ca ramurile din trunchiul copacului. Şi pentru ca iubirea să nu se micşoreze, ci să se întindă la toată omenirea, n-a îngăduit ca oamenii să se căsătorească cu surori şi fiice, impunându-ne despărţirea de rudele noastre.⁶” „Drept urmare, omenirea s-ar fi stins în egoism și ură, dacă dragostea dintre bărbat și femeie nu s-ar fi transmis în toata umanitatea, așa cum un copac s-ar usca, dacă seva nu s-ar trasmite de la rădăcină până la vârfurile frunzelor. Așadar, tocmai îngrădirea relațiilor între rude, a fost presiunea care i-a determinat pe oameni să-și trasmită iubirea prin relația bărbat-femeie, până la capătul pământului, fără deosebire de culoare, de avuție, de limba vorbită și de toate celelalte provocări apărute. Să ne gândim cât de multe avantaje a adus omenirii, porunca lui Dumnezeu prin care s-a îngrădit căsătoria între rude, atunci când necesitatea timpului a impus-o. Dragostea dintre bărbat și femeie, proveniți din nații diferite, a îmblânzit rivalitățile dintre popoare; dragostea dintre bărbat și femeie, proveniți din spații culturale diferite, a făcut punte de înțelegere peste prăpastia diferitelor mentalități; dragostea dintre bărbat și femeie, proveniți din straturi sociale diferite, a sfărâmat zidul prejudecaților dintre cei bogați și cei săraci. Dintr-acestea câteva, vedem cât de mult bine a facut oprirea căsătoriilor între rude, căci i-a ajutat pe oameni să-și întindă dragostea dincolo de universul îngust al familiei, până în universul mare al întregii umanități. Iată cum îngrădirea relațiilor dintre rude, nu a fost numai o necesitate de ordin medical, ci mai ales o necesitate de ordin spiritual, iar aceasta este iubirea. Dumnezeu l-a prevenit pe om și îl previne mereu.⁷”

Preot Ciprian Robu