VÎLCU GEORGE-CĂTĂLIN

E adevărat îndeobște admis că în toate timpurile și pe întreaga suprafață a pământului, preoția a avut un rol esențial și decisiv. Fără ea nici nu se poate concepe religia. De la treptele inferioare ale animismului și defetismului până la stadiile cele mai înalte ale religiilor universale și până la Taborul transfigurat al credinței adevărate, preoția reprezintă nu numai firul tradiției ritual și teologice, ci ea se concentrează în sine pe religia care o actualizează continuu. 1

Preoția a fost legată totdeauna de jertfă. Referitor la jertfă istoria religiilor dovedește că ea este tot atât de veche cât și religia și legătura dintre preoție și jertfe este nedespărțită, atât religiile precreștine, cât și în creștinism. Pentru ridicarea acestui chip al lui Dumnezeu, se cerea o jertfă curată adusă de un preot întru totul desăvârșit. În înțelesul acestei lucrări de restaurare, jertfa reprezintă efortul de a restabili o punte între om și Dumnezeu, cu toată distanța, datorită contingenței și mai ales păcatului omului, pentru a găsi la Dumnezeu, ascultare, bunăvoință și primire. 2

Oamenii în stare de risipire și afirmare individualistă orgolioasă nu pot fi toți preoți ai acestei lucrări. Făcându-se om pentru realizarea acestei adunări, în care oameni au suferit un eșec, Hristos e unicul Preot deplin, pentru că e unicul om care se poate dărui cu un devotament absolut Tatălui. El nu așteaptă numai, că înainte de întrupare, ca oameni să se adune în El, în calitate comună a lor de preoți și să adune și creațiunea, fiindcă oameni n-au răspuns acestei așteptări. Adevărat, căci nu S-a făcut om pentru Sine, închis într-un ipostas omenesc limitat ci a luat natura omenească în Ipostasul larg deschis întregii umanități.3

Făcând o comparație, din punct de vedere dogmatic între preoția Vechiului Testament și preoția lui Hristos, se poate spune că preoția Vechiului Testament era ca o umbră proiectată de realitatea preoției lui Hristos. Dar preoția Vechiului Testament nu era cu totul lipsită de puterea harului. Ea îl avea în potență. Toate orânduirile Legii Vechi aveau scos plinirea Legi harului, prin venirea lui Hristos, care avea să depășească puterea potențialului a Legii Vechi, fiind plină “de har și de adevăr” (Ioan 1, 17). 4

În lucrarea de restaurare a omului, plinită de Mântuitorul ca arhiereu, se include de la început noțiunea de jertfă, încât putem admite că odată cu întruparea începe și preoția Sa. El s-a întrupat ca să se jertfească și să învie. Precum rămâne întrupat permanent, așa rămâne și Cel ce s-a jertfit și a înviat. Și precum valabilitatea în veac, așa în întruparea Lui e implicată jertfa sau arhieria și învierea Lui pentru că precum ni se arată în icoanele vechi ale Nașterii, unde pruncul născut e așezat pe disc și deasupra Lui steaua ca deasupra Agneț Miel.5

Prin Întruparea Sa, Mântuitorul a așezat pe om iarăși în Sine, ca pe unul ce era întors de la Dumnezeu și-L supărase din cauza neascultări și a mulțimii păcatelor. El a înviat ca un înaintemergător pentru noi în cer, ca să se înfățișeze feței lui Dumnezeu pentru noi, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (I Cor. 9, 24).

Astfel Iisus Hristos ca preot este steaua prin care întreaga omenire este repusă într-o legătură virtuală cu Dumnezeu, rămânând pe seama fiecăruia, datoria să contribuie la activarea acestei legături. 6

Prin lucrările preoției Sale, Mântuitorul a realizat restaurarea naturii umane căzute și totodată a întregii creați, făcându-se preot prin excelență, pentru readucerea ei la Dumnezeu. Mai mult chiar, prin preoția și jertfa lui Hristos însăși istoriei i se oferă o legătură strânsă cu eshatonul. Acum vedem că tensiunea între istorie și împărăția lui Dumnezeu, nu este de genul unui dualism ontologic. După cuvântul Sfântului Apostol Pavel noi sunt în mod arzând datori a schimba forma prezentă cu forma împărăției veșnice. Datorită așezământului preoției lui Hristos, care trece prin schimbarea ființială, întruparea Mântuitorului aduce o lume nouă, a harului îndumnezeitor și mântuitor. 7

Mântuitorul nu va mai fi de acum înainte numai modelul nostru ca om, ci prin lucrarea Sa preoțească va și sprijinitorul plinirii acestui model prin spiritualizare mai întâi a omului ca urmare a energiilor preoției Sale și apoi, prin om a întregului univers sensibil, ca o operă de revelare a dumnezeirii. Întruparea este începutul preoției Sale pentru mântuirea noastră, mijlocind ca Arhiereu între noi și Dumnezeu coborând cerul pe pământ și ridicând pământul la cer, făcându-se prin lucrarea preoției Sale. Întruparea nu termină lucrarea Sa mântuitoare, ci lucrarea aceasta continuă cu Răstignirea, Învierea, Înălțarea și actualizarea acestor lucrări sacerdotale în Sfânta Cuminecătură. Înaintarea calitativ treaptă preînchipuită în simbolismul Vechiului Testament, devine în persoana Sa o realitate deplină. 8

Dar preoția lui Hristos care a adus restabilirea și totodată întărirea comuniunii ce se deteriorase prin păcat și-a extins urmările ei și asupra naturii, deoarece păcatul a avut urmări și asupra ei.

Și așa cum păcatul a început prin persoană era firesc ca jertfa pentru restabilirea comuniunii să-și aibă începutul tot într-o persoană și Cel ce se jertfește să fie tot o persoană.

Dacă frumusețile comuniunii sunt sublime, jertfa supremă e necesară pentru această comuniune. Jertfa e animată de tendința după comuniune, e renunțarea de sine, de dragul celuilalt, uitare de sine, din iubire față de celălalt. 9

Din acest punct de vedere, jertfa Arhiereului Hristos este vârful împlinirii ei. Prin ea se plinesc jertfele tuturor preoților din Vechiului Testament într-o fericită sinteză în aceiași persoană. Acum jertfa și jertfitorul nu mai sunt preînchipuiri ci autentice realități izvorâtoare de puteri dumnezeiești, biruitoare ale păcatelor. Treptele jertfirii Sale în drumul spre restabilirea acestei comuniuni întâmpina grele pierderi pentru că puterile diavolești caută mereu actualizarea păcatului. Ca un al doilea Adam, Hristos, ca preot, vine Adam cel de pe urmă, nu ca om al dominației, ci al ascultării, al darului, ca om al comuniuni, al câștigării consimțământului celorlalți sau mai bine zis, ca om al consimțământului și al comuniunii cu Dumnezeu, ca om al lui Dumnezeu și al tuturor celor uitați.10

Toate jertfele Vechiului Testament aduse de Aaron și urmașii lui ca preoți, cât și învățăturile proorocilor, precum și poruncile lui Moise date poporului lui Israel în calitatea sa de conducător urmăreau un singur scop și acela era sfințirea omului. Această sfințire era însă limitată, sau cu alte cuvinte mult diferențiată de sfințirea adusă de Legea harului prin Mântuitorul Hristos. Aceasta fiind realitatea se înțelege, că această comuniune cu Dumnezeu suferă în intensitatea ei calitativă. Prin Domnul nostru Iisus Hristos în care se interpretează aceste slujiri de învățător, jertfitor și conducător s-a ajuns la o reală sfințire a oamenilor și încă în cel mai înalt grad.11

Atât lucrările Arhiereului Hristos, cât și slujirile de conducător și învățător, sunt într-o strânsă legătură și reprezintă o supremă calitate. Ca împărat a restabilit comuniunea prin biruința păcatului aducând rază luminoasă acestei comuniuni. Realitatea acestei slujiri împărătești este dovedită prin coborârea la iad, ca să-i scoată și pe cei de acolo din întunericul singularității, la lumina comuniuni cu Dumnezeu. Prin Înviere ca un împărat a biruit moartea și prin viață ne-a ridicat întru comuniunea dumnezeiască, fapt prezent așa de semnificativ de cântarea bisericească de la slujba învierii care zice că din moartea la viață și de pe pământ la cer Hristos ne-a trecut pe noi.12

Semnificativ este reprezentată slujirea împărătească și prin șederea de-a dreapta Tatălui, Fiului celui întrupat. Tatăl îi dă chiar primul loc în conducerea lumii, spre îndumnezeire în lucrarea de aducerea ei la unirea cu Dumnezeu. Expresia “la dreapta măriri sau la dreapta lui Dumnezeu” din Epistola către Evrei ( 1, 3; 10,12 ) este explicată în sensul amintit de Sfântul Apostol Pavel în I Cor. 15, 25: ” Căci El trebuie să împărățească până va pune pe toți vrăjmașii Săi sub picioarele Sale, iar vrăjmașul cel din urmă moare”. 13

Prin slujirea învățătorească, învață normele iubirii, norme care contribuie și ele la comuniune. Nici un întemeietor de religii nu a atins sublimitatea învățăturii Mântuitorului. E destul să ne oprim doar la una singură ca să, ne dăm seama de sublimitatea ei, la porunca iubirii care zice:”Să iubești pe Domnul Dumnezeul cu ,cu tot sufletul, cu tot cugetul pe aproapele ca pe tine însuți”(Mt. 22, 27-39). Cât de realistă este această învățătură si ducătoare la scopul comuniunii, se poate constata dintr-o exegeză adâncă meditație. Iubind pe Dumnezeu, desigur iubit fiind întâi de El, se realizează o comuniune care comuniune nu este realizarea ei de comuniune cu semeni, deci realizarea unei comuniuni depline cu Dumnezeu cu semeni, se face prin plinirea învățăturii ce o cuprinde iubirii. Slujirea Mântuitorului are în vedere tocmai mijlocirea din întrajutorare prin plinirea la realizarea comuniunii. 14

În unele Sfinte Evanghelii și în unele Epistole se vorbește de un Testament nou, de un Legământ nou al cărui autor este Mântuitorul. Este un legământ bazat pe jertfă ca și cel vechi, dar pe jertfa lui Hristos. Însă unele texte care fac aluzie la preoția lui Hristos este la Mc. 10, 45, care zice:”Fiul Omului n-a venit ca să îi se slujească, ci ca El să slujească și să-și dea viața răscumpărare pentru mulți”. Această idee o găsim și-n alt loc din aceeași Evanghelie, unde se spune:” Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă”(Mc. 14, 24). Ambele texte scot în evidență scopul și rolul acestui nou legământ, bazat pe slujirea omului, plinită de Mântuitorul Hristos. Această slujire dinamizată de energiile iubirii dumnezeiești față de creatura Sa, merge până la jertfirea de sine, până la vărsarea sângelui răscumpărător și mântuitor. 15

Pentru Evanghelia a IV-a acest trup omorât și înviat este opus cultului evreiesc din Templu. Cultul Templului este înlocuit cu un alt cult, cult în centrul căruia este Răstignitul și Înviatul. Persoana acestui răstignit și înviat, care înlocuiește rostul de până aici atribuit templului, va prezenta o altă slavă adusă lui Dumnezeu, slavă ce nu va fi legată de Templu și așa precum anunță prologul, legată de Cuvântul făcut trup. Iar expresia ioaneică acțiunea lui Iisus în alungarea negustorilor din templu are cu totul o altă semnificație, nu mai este vorba de curăția Templului, ci de însăși abrogarea lui prin umanitatea îndumnezeită a Mântuitorului, izvorul noului cult în Duh. Se poate deduce din aceasta cum că noțiunea preoției aronice este înlocuită cu noțiunea desăvârșirii preoției lui Hristos, Arhiereul Noului Legământ. 16

Moartea lui Iisus, ca rob al Domnului, ocupă și în Epistolele Sfântului Apostol Pavel, un loc central. E drept că Sfântul Apostol Pavel nu întrebuințează titlu de Ebed Iahve, dar două texte hristologice din epistolele sale I Cor. 15, 3 și Filip. 2, 6 îi recunosc lui Iisus misiunea de rob al Domnului. Referitor la Ebed Iahve, un teolog ortodox român zice că Ebed Iahve a fost preînchipuirea profetică a substituirii care avea să sfârșească în substituire unică, întruchipând lucrarea lui Mesia. Ebed Iahve a fost în primul rând afirmarea acestei idei, acest principiu în al doilea rând este descrierea amănunțită a modului cum avea să se petreacă substituirea prin suferința și moartea în locul tuturor și pentru răscumpărarea tuturor. 17

O altă numire dată Mântuitorului în Noul Testament este aceea de Mielul lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Botezătorul îl prezintă mulțimi de la Iordan pe Iisus ca pe “Mielul lui Dumnezeu” care ridică păcatele lumii (Ioan 1, 29). Mărturia Evanghelistului datorită Botezului, recunoaște în Iisus pe Arhiereul Jertfitor, care poartă păcatele lumi. Ziua în care Iisus a fost judecat și osândit la moarte era ziua în care aluatul vechi era îndepărtat din casă pentru a fi înlocuit cu asemănarea în felul cum era jertfit mielul de Paște prescris în Exod și jertfa Mielul lui Dumnezeu.18

Privită din punct de vedere ortodox ideea că jertfa lui Hristos pentru noi, trebuie să provoace în El, e înfățișată în Epistola către Evrei prin afirmarea că Hristos a intrat cu jertfa Sa ca Arhiereu în Sfânta Sfintelor cea din cer, ca înaintemergător pentru noi, căci înaintemergătorul trebuie urmat. 19

Sfințirea începe odată cu Întruparea. Dar întrucât El rămâne cu noi peste veacuri, actualizează această sfințire prin Sfintele Taine încât “Hristos fiind făptură nouă după Scripturi”(II Cor. 5, 17). Îl primim și noi înșine prin Sfântul Trup și Sânge.20

Părinții urmând scrierile Sfintei Scripturi, sunt axați pe teologia Arhieriei lui Hristos. El este adevăratul Arhiereu, pentru că prin jertfa Sa a intrat în adevăratul sanctuar ceresc rămânând veșnic în stare de jertfă și prin puterea jertfei Sale, hrănește mereu Biserica prin lucrările Duhului Sfânt în Sfintele Taine și în mod deosebit în Taina Sfintei Euharistii.21

1 Pr. Prof. I. G. Coman,”Sensul preoției la Sfinții Părinții”, Studii Teologice, Anul II, nr. 9-10, 1950, p. 740.

2 Ioan Mihălţan, Episcopul Oradiei, Preoția Mântuitorului Hristos și Preoția Bisericească, Editura Episcopiei Oradea, 1993, p. 18.

3 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol 3, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., București, 1978, p. 146.

4 Ioan Mihălţan, Episcopul Oradiei, op. cit., p. 40.

5 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,”Iisus Arhiereu veșnic”, Ortodoxia, Anul XXVIII, nr. 2, 1976, p. 217.

6 Ibidem, p. 117.

7 Ioan Mihălţan, Episcopul Oradiei, op. cit., p .41.

8 Ibidem, pp. 41-42.

9 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 137.

10 Ioan Mihălţan, Episcopul Oradiei, op. cit., p. 43.

11 Ibidem, p. 46.

12 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 134.

13 Ibidem, p. 187.

14 Ioan Mihălţan, Episcopul Oradiei, op. cit., pp. 47-48.

15 Ibidem, p. 49.

16 Ibidem, p. 51.

17 Episcop Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986, p. 354.

18 Ioan Mihălţan, Episcopul Oradiei, op. cit., p. 53.

19 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, “Legătura dintre Euharistie și iubirea creștină, preoția slujitoare și preoția subiectivă “, Studii Teologice, Anul XVII, nr. 1-2, 1965, p. 18.

20 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 20.

21 Ioan Mihălţan, Episcopul Oradiei, op. cit., p. 71.