Instituția căsătoriei în Vechiul Testament

Instituția căsătoriei în Vechiul Testament

Căsătoria, respectiv însoțirea dintre un bărbat și o femeie având ca temei iubirea și respectul reciproc, și ca finalitate întrajutorarea reciprocă și nașterea de prunci, putem spune că este o instituție la fel de veche ca și omul. Lucrul acesta îl certifică Sfânta Scriptură încă de la începutul ei. Astfel, celibatul era considerat de-a dreptul de neacceptat la poporul evreu. Cartea Facerii contrazicea în mod esențial o astfel de opțiune. Cu toate acestea, întâlnim două excepţii în cursul istoriei poporului iudeu.

Prima dintre aceste excepții o constituie celibatul temporar al nazireilor, care practicau abstinenţa totală pe o perioadă determinată de timp, însă, odată cu încheierea legământului lor, puteau reveni la legăturile conjugale.

Cea de-a doua excepţie este una categorică, respectiv comunitatea esenienilor. Obligativitatea de a păstra celibatul drept regulă generală a comunităţii, ne poate determina să îi considerăm un fel de precursori ai monahismului creştin. Bineînţeles, printre esenieni se găseau şi persoane căsătorite, dar de foarte puține ori aceştia mai păstrau şi legătura conjugală iniţială. Având în vedere că, potrivit învățăturii Vechiului Testament, unul dintre scopurile esențiale ale căsătoriei era procreerea spre dăinuirea neamului, acest model oferit de comunităţile eseniene așezate în jurul Mării Moarte, părea îndrăzneţ şi provocator în acelaşi timp.¹

După căderea în păcatul strămoșesc, omul fiind sub robia fricii de moarte și având în ființa sa sămânța păcatului, se vede pe sine tributar ideii de fecunditate și necesitate a procreării pentru perpetuarea neamului omenesc. Într-un context al pervertirii ființei umane ce s-a dedat la idolatrie, procrearea rămâne scop al relației conjugale, căsătoria neavând decât o valoare socială la popoarele păgâne.

În Vechiul Testament, căsătoria monogamă, creată pe baza iubirii dintre bărbat și femeie, departe de a fi înțeleasă ca o taină a Împărăției lui Dumnezeu, totuși își păstrează valoarea ei dată prin creație. Concepția iudaică fixând finalitatea unirii bărbat-femeie tot în procreare, așează această perpetuare a neamului omenesc sub semnul binecuvântării lui Dumnezeu. La poporul evreu, căsătoria primește semnificație religioasă, ea fiind instituită de Dumnezeu la creație și sfințită prin însuși actul creator. Unirea dintre soți apărea ca supusă Legii, fără a fi consacrată printr-un ritual special, acesta fiind considerat însuși actul creației. Mai mult decât atât, relația dintre poporul lui Israel și Dumnezeu apare ca o relație de iubire, ca o legătură matrimonială monogamă, Israel fiind logodnica unică aleasă de Iahve Însuși (Isaia 50, 1; 54 ,6). De aici putem concluziona că în Vechiul Testament căsătoria, pe lângă accepțiunea ei ca o realitate socială, terestră, a primit și o dimensiune spirituală, oferind perspectiva transfigurării.²

În starea paradisiacă, familia a cunoscut desigur, cea mai frumoasă perioadă din viaţa ei. Colaborarea, respectul şi înţelegerea, caracterizau cea dintâi familie, însă odată cu căderea în păcat, echilibrul sufletesc se zdruncină, având repercursiuni şi asupra vieţii familiale. Dacă până la căderea în păcat, soţii trăiau într-o armonie deplină, după aceea situaţia se schimbă. Cea dintâi repercursiune reiese din cuvinte lui Dumnezeu: „Atrasă vei fi de bărbatul tău şi el te va stăpâni.” (Facere 3, 16). Din aceste cuvinte rezultă că femeia este pusă deja într-o stare de oarecare dependenţă de bărbat, situaţie de care el va abuza, dând naştere la ceea ce în istoria familială se numeşte poligamie…. În vederea răspândirii neamului omenesc, Dumnezeu a permis poligamia. Astfel familia patriarhului Avraam, cunoaşte o formă de concubinaj trecător, iar familia lui Iacob reprezintă tipul căsătoriei cu mai multe femei, poligamia devenind un lucru normal în viaţa poporului evreu. Chiar unii judecători şi regi bine plăcuţi lui Dumnezeu, ca Ghedeon, David sau Solomon au avut un număr mare de soţii şi concubine, aceasta fiind un semn al puterii lor (Iudit 8, 30; II Regi 2, 2; III Regi 11, 1). Totuşi, poate mai mult din raţiuni economice, oamenii de rând se mulţumeau cu două femei ( I Regi 1, 2), dacă prima soţie nu putea să-i ofere urmaşi soţul îşi lua de obicei a doua soţie sau concubină, dar o păstra şi pe prima. Primul poligam despre care ne vorbeşte Sfânta Scriptură a fost Lameh, un urmaş al lui Cain, care şi-a luat două femei, pe Ada şi pe Sela (Facere 4, 17).³”

Poligamia acceptată de Dumnezeu pentru dăinuirea neamului omenesc, fiind diferită sub aspect juridic de concubinaj, a fost și consecința poziției sociale a femeii în Israel. Diferența dintre bărbat și femeie era evidentă. În timp ce femeia era supusă monogamiei stricte, bărbatul avea libertatea de a avea concubină. Bărbatului îi erau permise, în virtutea poligamiei, relațiile extraconjugale cu sclavele și chiar cu prostituatele (Facerea 38, 15-18). În cazul femeii, orice relație extraconjugală era considerată adulter, adulterul dovedit juridic fiind asemănat cu crima și fiind pedepsit cu moartea (Levitic 20, 10; Deuteronom 22, 22-24).⁴

Întrucât în timpul lui Moise, poligamia se răspândise foarte mult, el luptă împotriva ei cu prescripţiile Legii. Astfel, Legea interzicea căsătoria aceluiaşi bărbat cu două surori (Levitic 18, 18) și interzicea regelui căsatoria cu două femei (Deuteronom 17, 17). În general evreii au căutat să apere monogamia, excepţie fiind cazul când nu existau urmaşi. În scrierile profetice idealul căsătoriei monogame este reprezentat de legătura unică dintre Dumnezeu şi poporul său (Ieremia 2, 2; Iezechiel 16, 8). În sfârșit, în cartea Tobit, monogamia apare ca normalitate și firesc.⁵

Evreii se căsătoreau de la o vârstă destul de fragedă: vârsta de 17-18 ani la bărbat, iar fetele erau căsătorite chiar la 12-13 ani.

Pentru evitarea idolatriei și amestecului cu alte popoare, Legea interzicea israeliţilor să-şi ia soţii dintre neamurile păgâne (Iesirea 34, 15-16). În Sfânta Scriptură găsim numeroase mărturii în acest sens. Astfel, Avraam trimite să i se aducă fiului său Isaac o soţie din neamul său (Facerea 28), iar Iacov este trimis să-şi găsească soţie între rudele sale din Mesopotamia (Facerea 28). Căsătoriile mixte, dacă totuși se realizau, erau privite ca un motiv real de tristețe (Facerea 38, 2). Prin alegerea soției din același neam cu soțul, se asigura acesteia protecția clanului. Altfel, ea risca să nu mai poată fi apărată. Căsătoria mixtă era de neacceptat pentru că cei străini nu erau priviți doar ca fii ai altui popor, ci și fii ai altui dumnezeu. Aceste căsătorii erau socotite o ruptură a legăturii cu Dumnezeu.⁶

Legea mozaică interzicea căsătoria între rudele de sânge, consangvine, pedepsind cu moartea aceste abateri (Levitic 20). De asemenea erau pedepsite cu moartea atât zoofilia (Levitic 20, 15-16) cât şi relaţiile homosexuale. (Levitic 20, 1).

Dacă un bărbat căsătorit murea fără să aibă copii fratele lui era obligat să ia în căsătorie pe văduvă, iar primul născut să poarte numele fratelui celui mort, pentru ca numele acestuia să nu se şteargă din Israel (Deuteronom 25, 5-6). Aceasta era căsătoria de levirat, care era în uz şi pe vremea Mântuitorului.⁷

În perioada vetero-testamentară, căsătoria era un proces ce se desfășura în două etape. Astfel, se începea cu logodna („Kidușin” sau „erusin”), urmată apoi de căsătoria propriu-zisă („nisuin”).

Logodna, la rândul ei se săvârșea tot în două etape. Prima era „șiduhin”. În această fază, o femeie se putea dobândi în căsătorie în trei moduri: prin bani, printr-un act juridic sau prin raporturi sexuale (care adesea erau foarte dur condamnate). Angajamentele de ordin financiar se realizau între familiile viitorilor soți, fie direct, fie prin mijlocirea unui intermediar (numit „prietenul mirelui”- cavalerul). Familia mirelui era cea care trebuia să plătească familiei miresei o sumă de bani, prin intermediul căreia își „cumpăra” soția, așa numitul „mohar” (Facerea 34, 12). Al doilea moment era „Kidușin” sau „erusin”, ceremonia care conferea partenerilor statutul de cuplu, fiind de fapt prima etapă a procedurii de căsătorie. Ea se petrecea cu cel mult 12 luni înaintea căsătoriei propriu-zise (Deuteronom 20, 7). Kidușin însemna „sfințire”, vrând să se spună prin acest termen faptul că femeia devenea „afierosită” bărbatului ei, devenind interzisă oricărui alt bărbat în afară de soțul ei. În decursul timpului, s-a adăugat obiceiul ca în acest moment să se pună pe degetul soției un inel simplu. După ceremonie, femeia continua să locuiască în casa părintească până la nisuin.⁸

Nisuin era ultima etapă în drumul spre căsnicie. Nisuin era un angajament oral, făcut înaintea a doi martori, care trebuiau să asiste și fără de care procedura nu ar fi fost valabilă (Iezechiel 16, 8). În cadrul acesteia, se rosteau șapte binecuvântări. Martorii erau cei care conturau contractul formal, pe care îl semnau cei doi tați și acesta era dat apoi în mâinile „prietenului mirelui”- cavalerul de onoare. Urma procesiunea fastuoasă a petrecerii miresei de la casa părintească, la casa mirelui, ea fiind condusă de rudele sale cu dansuri și cântece. Alaiul se deplasa foarte lent, în așa fel încât să se poată observa podoabele și vestimentația miresei. Uneori mirele venea în întâmpinarea lor, alteori sarcina aceasta o prelua prietenul mirelui. Cel mai solemn moment era intrarea miresei în casa soțului, ea fiind condusă de însoțitoarele sale (vezi pilda celor zece fecioare din Noul Testament). Pe tot parcursul procesiunii, fața ei era acoperită cu voal, pentru ca doar soțul să o poată vedea la momentul potrivit. Mirele ajungea acasă pe înserat, fiind condus în camera nupțială de cavalerul de onoare, care aștepta să fie chemat de mire că să primească și scoate în public pânza nupțială, spre mărturia fecioriei miresei.⁹ O tânără logodită era socotită fecioară între momentul logodnei și cel al căsătoriei. Dacă un bărbat se căsătorea cu o femeie și dovedea că aceasta și-a pierdut fecioria, prin legătură trupească avută cu un alt bărbat în perioada logodnei, respectiva femeie era ucisă cu pietre (Deuteronom 22, 20-21). Dacă acuzația era nefondată, soțul trebuia să plătească o despăgubire tatălui femeii și nu avea voie să divorțeze de ea niciodată (Deuteronom 22, 19).¹⁰

Căsătoriile erau interzise în ziua de Șabat, de sărbători și în ajunul sărbătorilor, pentru a nu se amesteca două bucurii și pentru a nu se umbrii strălucirea sărbătorii. O zii preferată pentru căsătorii era marțea, întrucât, conform referatului biblic, în acea zi, Dumnezeu a spus de două ori că lucrurile create erau „bune foarte” (Facerea 1, 10-12).¹¹

În altă ordine de idei, divorțul a fost, din păcate, o practică destul de veche și la evrei. Dreptul de a divorța aparținea în exclusivitate bărbatului. Divorțul este înfățișat, în mod firesc bineînțeles, ca un rău împotriva familiei și a statului. Bărbatul care își repudia soția avea obligația să îi dea carte de despărțire, pe care aceasta o putea folosi ca dovadă dacă altcineva intenționa să o ia în căsătorie (Deuteronom 24, 1-2). Cel ce divorța fără un motiv întemeiat, pierdea dota dată socrului, trebuia să asigure soției părăsite o indemnizație și devenea „dușman de moarte” al familiei soției. Existau însă situații în care bărbații puteau fi obligați de tribunalul rabinic să acorde nevestei divorțul: dacă după zece ani de zile nu aveau copii; dacă soțul contracta o boală respingătoare; dacă soțul nu voia sau nu putea să întrețină soția; dacă refuza să aibă relații conjugale cu nevasta sa; când continua să își bată soția, deși fusese somat de tribunal să înceteze. Cu toate acestea, cum este și normal, Biblia nu conține o legislație sistematică ce să reglementeze problema divorțului.¹²

Revenind la problema căsătoriei, observăm, după cum s-a putut lesne observa mai sus, faptul că această instituție a fost considerată și consfințită încă de la începuturi ca fundament de netăgăduit al societății umane, ca reper esențial și ca mod de viețuire necesar și chiar obligatoriu pentru umanitate.

Pr. Ciprian Robu