Bărbatul și femeia în Vechiul Testament

 

1. Bărbatul în Legea Veche

Conform Sfintei Scripturi vetero-testamentare, bărbatul este capul familiei, fiind considerat „patriarhul”, care are autoritate asupra soției și a copiilor. În ceea ce privește copiii, tatăl are o autoritate aproape absolută. Considerați ca o proprietate a lui, copiii puteau fi luați și vânduți ca sclavi, ca urmare a unei datorii neachitate (II Regi 4, 1). De asemenea, tatăl poate să își vândă fiica în căsătorie (Ieșire 21, 7-11), dar nu are voie să o ofere pentru prostituție (Levitic 19, 29). Tot el poate anula legămintele fetei (Numerii 30, 4-6), dar drepturile părintești asupra ei încetează la vârsta de 12 ani și jumătate, când fiica intră la pubertate și conform tradiției evreiești se poate căsători.

Sub aspect material, întreținerea minorilor de către tată era doar o obligație de natură mai mult morală, decât impusă de lege. Toate veniturile materiale ale copilului minor aparțin tatălui, cu condiția ca acesta să își îndeplinească obligația de a se îngriji de copiii și de a le asigura protecția. Tot în categoria obligațiilor paterne intră și datoria tatălui de a oferi copiilor o educație tradițională evreiască, de a-i educa să deosebească virtutea de păcat, de a-i pregăti să împlinească poruncile. În același context al împlinirii Legii, tatăl era cel care trebuia să se îngrijească de circumcizia fiului, să răscumpere primul născut de parte bărbătească al casei sale, să-l însoare și să îl învețe o meserie. Legat de căsătorie, tot tatăl avea datoria să asigure fiicei veșmintele, podoabele și toate cele necesare căsătoriei.

Activitatea paternă în cadrul căminului familial era eminamente spirituală și intelectuală, autoritatea sa nefiind pusă sub nici o formă la îndoială. Tradiția îl obliga să depună tot efortul de a-și ajuta copiii să crească și să progreseze, să-i educe în spiritul disciplinei, de așa natură încât să întruchipeze pentru ei autoritatea familială. Ca expresie a acestei autorități familiale, ceilalți membrii ai familiei nu aveau voie să-l întrerupă atunci când vorbea și nu se așezau pe scaunul lui.

Mai puțin apropiat de copii decât mama, tatăl era preocupat în mod special cu munca și afacerile familiei, participânmd mai puțin la activitățile din căminul familial. Chiar dacă potrivit Legii, drepturile tatălui sunt mai generoase decât ale mamei, în mod practic, cei doi părinți sunt considerați responsabili de copiii lor în aceeași măsură.1 Însăși legea divină stabilea această egală importanță a cinstirii părinților prin porunca dată prin Moise: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție” (Ieșirea 20, 12)

2. Femeia în contextul Vechiului Testament

Femeia în cărțile Vehiului Testamnent apare reprezentată în toate posturile vieții familiale și sociale: fiică, soție, soră, mamă. Femeia apare oarecum într-o reprezentare statică, roluri active având doar în situația în care încearcă să lupte cu sterilitatea sau apără drepturile copiilor.

„Trăind într-o societate patriarhală, rolul femeii era orientat spre mediul casei și al familiei, excepţie fiind doar câteva femei care s-au impus în viaţa publică: Debora, Hulda, Iudith, Ester. Cu toate excepţiile, caracteristica societăţii vechiului Israel era aceea că se baza pe căsătoriile monogame: ‹‹Bucură-te de viaţă cu femeia pe care o iubeşti în toate zilele vieţii tale celei deşarte, pe care ţi-a hărăzit-o Dumnezeu sub soare; căci aceasta este partea ta în viaţă şi în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare.›› (Ecclesiastul 9, 9); prezenţa mai multor femei în aceeași familie arătându-se întotdeauna dezavantajoasă. Cu toate că femeia era subordonată bărbatului, rolul ei creștea fundamental când devenea mamă; soţul se atașa de ea iar copii îi datorau multă preţuire.2

Până la momentul căsătoriei, femeia, în casa părintească trebuia să apară frumoasă, educată, credincioasă și să fie fecioară, pentru ca mai apoi, după căsătorie, să fie supusă soțului și să nască și să îngrijească de copii. Așadar, o postură eminamente casnică. Femeile ce nu îndeplinesc aceste condiții sunt situate automat la periferia societății, iar în cazul sterilității (și mai grav, aceasta fiind semn al lipsei binecuvântării lui Dumnezeu) fiind socotite rău famate, chiar blestemate. În această situație, fie suntem martorii intervenției proniei divine, fie femeia se retrăgea la marginea societății. Dumnezeu intervine acolo unde socotește că este necesar, în mod special unde trebuie să păstreze moștenirea genealogică a lui Israel. Rolurile femeilor biblice din perioada patriarhală sunt absolut capitale: fără Eva nu ar fi existat lumea; fără Rebeca, Iacov nu ar fi fost strămoșul lui Israel etc. De asemenea, poziția oarecum retrasă a femeii în societate, nu o oprește să devină prototip al virtuții: Sarra- modelul omului credincios (alături de Avraam); Agar și Sarra- model al muncii și al libertății; Rebeca- destinatară a promisiunii și binecuvântării lui Dumnezeu.

„ Poziţia aceasta de subordonare nu a împiedicat societatea israelită să cunoască femei cu aceleași abilităţi politice ca bărbaţii: judecătoarea și proorociţa Debora care i-a salvat pe compatrioţii săi de sub jugul regelui Iabin al Canaanului (Jud. 4, 4-5); Batșeba care a reușit să-l impună la tron pe fiul ei Solomon, cu toate că nu era cel mai îndreptăţit să-l ocupe; Izabela care avea autoritate în Israel (I Regi 21); Atalia, care a ocupat câţiva ani tronul regal în Iuda; eroinele naţionale Iaela, Iudit și Estera ca unele ce au salvat poporul în momente deosebit de critice. În viaţa religioasă nu putea fi slujitoare la templu dar unele femei puteau fi profetese și se bucurau de multă consideraţie, fiind consultate chiar de miniștrii regelui (II Regi 22, 14); avem și exemplul lui Mariam, sora lui Moise, avem pe Debora, care erau inspirate de Duhul Lui Dumnezeu.3

Indiferent de poziția socială a mamelor perioadei patriarhale, acestea sunt folosite în planul soteriologic al lui Dumnezeu și desigur sunt beneficiarele intervenției divine în existența lor. De obicei, sterilitatea inițială și temporară a lor este înlăturată în chip miraculos de Dumnezeu printr-o naștere minunată, eveniment absolut necesar în iconomia dumnezeiască. Ca o particularitate, sterilitatea inițială este contrabalansată de o frumusețe neasemuită (Facerea 12, 11; 24, 16; 29, 17).4

Femeia apare reprezentată fie ca posesoare a unor calități deosebite, fie „victima” unor defecte ce o subclasează. Astfel, cartea Proverbelor ridică un adevărat monument „femeii virtuoase” care lucrează permanent la cultivarea virtuților. Aceasta este cumpănită în toate ale sale, bărbatul are încredere deplină în ea, păstrează cu sfințenie curăția vieții conjugale, muncește cu plăcere în atmosfera curată și confortabilă a casei, are pasiunea maternității și păstrează la loc de cinste temerea de Dumnezeu și frumusețea morală (Proverbe 31, 11-12). Femeia din episodul în care Solomon face dreptate între cele două femei (III Regi 3), rămâne imaginea tipică a mamei.5

Femeia soție, văzută la modul ideal întruchipa bunătatea, blândețea și pudoarea. Iată ce se spune: „Fericit este bărbatul femeii celei bune și numărul anilor lui îndoit va fi. Femeia vrednică veselește pe bărbatul său și anii lui îi va umple de pace…” (Isus Sirah 26, 1-2); „Frumusețea femeii veselește fața și covârșește toată pofta omului. De este pe limba ei milă și blândețe, atunci bărbatul ei este rar între oameni. Cel care își câștigă o asemenea femeie are bună agonisită, ajutor după sine și stâlp de odihnă” (Isus Sirah 36, 24-26)

Pe cât de prețuită este femeia virtuoasă, pe atât de periculoasă pentru bărbat și familie este femeia rea: „Mai bine voiesc a locui cu leu și cu balaur, decât a locui cu femeia cea rea.” (Isus Sirah 25, 18) Același Isus Sirah, observând îndelung femeile cele vicioase, le etichetează drept certărețe, flecare, ușuratice, pline de mânie și gelozie (Isus Sirah cap. 25 și 26).

În sânul poporului evreu, femeia are parte de o mulțime de suferințe. Mai întâi ca mamă (sarcina și nașterea de prunci în chinuri) și apoi ca soție. Statutul femeii care prin „cumpărare”(mohar) devine soție, o așează în postura de proprietate a bărbatului, căruia i se adresează cu apeletivele de „stăpân” și „domn” (Facerea 17, 12), ea însăși numindu-se pe sine „roaba lui” (I Samuel 25, 4). Femeia nu avea dreptul la divorț, doar bărbatul și orice legătură extraconjugală a femeii, dovedită, se pedepsea cu moartea. Dependența de bărbat este indicată și de faptul că ea nu putea face nici o făgăduință fără consimțământul soțului. În viața publică, ea nu avea nici un rol, iar în ceea ce privește cultul divin, participarea sa nu era îngăduită.

Femeile puteau participa la sărbătorile religioase, beneficiau de dreptul de proprietate, inclusiv de acela de a-și înstrăina bunurile, chiar dacă sunt măritate. Ele își moștenesc tatăl, în cazul în care acesta nu are fii. Legătura căsătoriei se putea desface ca urmare a decesului unuia din soți, sau prin divorț.

Femeia mamă, deși supusă soțului, ocupa un loc deosebit în familie. Cum este și firesc, ea își iubește copiii și se preocupă îndeaproape de educarea și creșterea lor (Proverbe 1, 8). Maternitatea este o binecuvântare, iar sterilitatea un dezastru (Facerea 30, 23). Interesant este că o femeie poate apela la serviciile unei alte femei pentru a căpăta urmași (Facerea 16, 1-2). Educația fiicelor este responsabilitatea mamei, care este datoare să le formeze în normele de viețuire iudaică și în atribuțiile casnice ce îi revin femeii evreice.6

 

Pr. Ciprian Robu

1 Drd. Gabriela Maria Pașcalău, „Familia – importanța și rolul ei în lumina revelației biblice vechi testamentare”, Revista Teologică, 88(2006), nr. 3, pp. 118-119.

2 Ierom. Calistrat Chifan, „Familia în Vechiul Testament”, ‹http://familiecrestina.blogspot.ro/2011/07/familia-in-vechiul-testament.html›, (accesat la data de 02 iunie 2017).

3 Ibidem.

4 Ioannis H. Mourtzios, „Mamele perioadei patriarhale: Sarra, Agar, Rebeca, Rahela”, Ortodoxia, seria a II-a, anul I, nr. 3(2009), pp. 194-195.

5 Drd. Gabriela Maria Pașcalău, art. cit., pp. 119-120.

6 Ibidem, pp. 121-122.