Copiii și educația lor potrivit Legii Mozaice

În familia vetero-testamentară copiii erau consideraţi binecuvântarea lui Dumnezeu. Mulțimea de copiii, într-o familie evreiască, era un dar divin (Levitic 26, 9; Deuteronom 7, 14) iar cea fără urmași, era considerată ca pedeapsită de Dumnezeu (Levitic 20, 21). Numărul mare de copii de parte bărbătească era semnul unei binecuvântări divine deosebite (Facerea 29, 31).¹

Copilul primea numele imediat după naștere, la început (Facerea 19, 37), iar mai apoi, după încheierea legământului lui Dumnezeu cu poporul evreu, la 8 zile, era tăiat împrejur (băiatul) și devenea membru al comunității religioase (Facerea cap. 17). Educația copilului intra în atribuțiile ambilor părinți, el devenind independent doar prin întemeierea propriului cămin. Până la vârsta de cinci ani, copii erau educați de mamă (Pilde 1, 8), după care revenea rolul de instruire al tatălui, iar în cazul familiilor bogate, instruirea era asigurată de unul sau mai mulți educatori (IV Regi 10, 1). Ambii părinți erau direct responsabili de educația profund religioasă a copiilor (Ieșirea 10, 2; Deuteronom 4, 9). La Ierusalim, predarea și învățarea Legii se făcea în porticele Templului, iar în vremea Mântuitorului, apăruseră școli independente sau pe lângă sinagogi, unde tinerii se instruiau „la picioarele” dascălilor.

Instruirea copiilor consta în învățarea scrisului și a cititului (pentru a putea citi și înțelege Legea și cărțile sfinte), a calculelor matematice, însușirea normelor de drept public și particular elementar. Scopul primordial al educației era acela de învățare a Legii divine și de supunere față de această lege, aplicând-o în viața de zi cu zi.

Copiii învățau că adevărata înțelepciune este frica de Dumnezeu (Pilde 1, 7). Decalogul îi învăța să-și respecte părinții (Ieșirea 20, 12), să nu îndrăznească să îi blesteme pentru ca să nu fie ei înșiși blestemați la rândul lor (Deuteronom 27, 16) și în nici un caz să nu îi lovească, pedeapsa fiind lapidarea (Ieșirea 21, 15). Pedepsirea fiilor și intoleranța față de greșeală erau unele dintre metodele pedagogice ale Vechiului Testament: „Pedepsește pe feciorul tău, căci mai e nădejde de îndreptare” (Pilde 19, 11). Cinstirea părinților era porunca de căpătâi a copiilor și aceasta trebuia arătată în faptă și în cuvânt. Mai ales, la vreme de boală, bătrânețe și sărăcie fiii erau chemați să se îngrijească de părinții lor: „Fiule, sprijinește pe tatăl tău la bătrânețe și nu-l mâhni în viața lui. Și chiar dacă i se va împuțina mintea, ai îndurare și nu-l disprețui când tu ești în putere.”(Isus Sirah 3, 12-13)

În privința îndatoririlor părinților față de copii, pe lângă nașterea, creșterea și educarea lor, Legea avea câteva mențiuni particulare. Astfel, tatăl era dator să nu nesocotească pe niciunul din fiii săi, iar dreptul de întâi născut să i se acorde aceluia care era în mod real, indiferent de la ce soție ar proveni el (Deuteronom 21, 15-16). Cel dintâi născut avea dreptul la două părți din moștenire. În ceea ce privește fiicele, tatăl le putea vinde, dar nu către un popor străin (Ieșirea 2, 7-8). Pentru copii, o deosebit de mare valoare o avea binecuvântarea tatălui și mai ales cea dinaintea morții acestuia (Facerea 27, 4).²

Pr. Ciprian Robu