Slăbirea (dispariția) vieții spirituale familiale (1)

Dacă vom privi în istoria umanității, vom putea observa că întotdeauna au existat pericole și amenințări pentru viața de familie, dar comparativ cu epoca istorică pe care o parcurgem, aceste probleme erau odinioară mult mai puține și se manifestau la scară mult mai redusă în relațiile dintre soți și în cadrul societății. Familiile erau puternice și durabile și nu se destrămau cu ușurința de astăzi. Așa cum am arătat în paginile anterioare, singurul motiv și singura cauză a divorțului era adulterul sau călcarea credinței conjugale și a sfințeniei vieții de familie, lucru care echivalează cu moartea morală. Ulterior, concomitent cu involuția morală a societății, s-au alăturat și alte motive de divorț, asemănătoare cu moartea. Astfel, se poate vorbi de moarte morală: alienație incurabilă, crima, avortul, atentatul la viața unuia dintre soți, osânda gravă din partea duhovnicului (pentru păcate grave- adulter, boală venerică, silirea la acte imorale, refuzul vieții conjugale, părăsirea domiciliului). Apoi se poate vorbi de moarte religioasă: apostazia, erezia, ținerea în brațe a propriului copil la botez. Apoi moarte fizică „parțială”: impotența, boala incurabilă și contagioasă. Și în sfârșit, moartea civilă: declararea unui soț dispărut, anularea căsătoriei prin hotărâre judecătorească, călugărirea sau alegerea de episcop. Motivele acestea au fost acceptate treptat și de Biserică.

Cu timpul, cauzele ce au condus la distrugerea și destrămarea unirii conjugale s-au înmulțit și mai mult. Majoritatea au fost rezultatul imediat al îndepărtării sau ruperii legăturii (dispariția conștiinței morale) cu Dumnezeu, al slăbirii și dispariției credinței în general, un rezultat al „emancipării” promovate cu multă acrivie de o serie întreagă de doctrine și ideologii politice și sociale deviante și deviate, care L-au eliminat pe Dumnezeu și legile moralei creștine, ajungându-se astăzi la ceea ce numim în mod generic „secularizare”.[1]

În mod special, în zona de est a Europei, pe locul fostului lagăr comunist, teritoriu din care face parte și țara noastră, materialismul dialectic și ideologia marxist-leninistă și-au pus amprenta în mod malefic asupra societății. Lupta pentru „transformarea omului nou”, format după tiparul ideologiei demonice marxiste, viza în primul rând distrugerea conștiinței de sine a persoanei și a căminului familial ( ca leagăn al dezvoltării și creșterii comuniunii după modelul creștin). Atitudinea pe care o manifestă societatea față de familie și căsătorie, este un indicator excelent al nivelului ei moral (sau imoral). Nu întâmplător, lupta acestor ideologii demente comuniste era însoțită de batjocorirea relațiilor de familie și de discursuri ce susțineau proclamarea așa-numitei „iubiri libere”. Potrivit acestei ideologii, după natura sa, bărbatul este o ființă poligamă, iar căsătoria și familia sunt niște categorii temporare istorice. Se afirma cu vehemență că familia constituie o piedică pentru aplicarea principiului de comuitate de turmă, iar indisolubilitatea căsătoriei presupune cauze economice (materiale) și este susținută de religie, ceea ce pentru societatea socialistă este de neacceptat. Ca atare, se propunea întoarcerea femeii la producția socială, ca semn al „eliberării ei”, femeia putând să fie mult mai de folos „în producție”, astfel rămânându-i pentru familie foarte puțin timp. Literatura „de specialitate” arăta că prin educația primită acasă, prin grija mamei, tânăra generație era pândită de pericolul religios, „opiumul popoarelor”. Drept urmare, femeia trebuia implicată în diverse activități sociale, prin aceasta eliminându-se orice influență asupra copiilor ei.[2]

Cel mai eficient mod prin care se lupta contra religiei era ruperea copilului de lângă propria mamă. În acest sens, era necesar ca mama să se angajeze. Pentru aceasta s-a procedat la micșorarea salariilor unei părți a populației, ajungându-se astfel ca familia să nu mai poată fi întreținută doar de câștigul unuia dintre soți. Ca urmare, se cerea schimbarea psihologiei femeilor, pentru a le determina să considere serviciul mai presus de responsabilitățile de mamă și soție, urmarea directă fiind abandonarea copiilor în grija instituțiilor statului (sau în grija străzii), limitându-se astfel influența părinților asupra educației copiilor. Celebra sintagmă „cei șapte ani de acasă” a fost înlocuită cu una corespunzătoare vremurilor, adică „așa cum te învață la școală”. Mulți își amintesc de copilăria petrecută pe stradă, cu „cheia de gât”, acolo unde se crea o subcultură în care nici nu se putea pomeni de Dumnezeu și de credință. În mod evident, nu se putea vorbi de deprinderea exercițiului rugăciunii și practicarea ei, pentru că generația tânără nu avea de unde să învețe aceste lucruri. Participarea la slujbele Bisericii reprezenta un pericol pentru om, întrucât urmările erau dintre cele mai dure din partea organismelor statului. În mod parșiv, duminica și în zilele de sărbătoare polulația era angrenată în „muncă patriotică” în timpul Sfintei Liturghii, tocmai pentru a se elimina orice șansă de participare.

În ceea ce privește instituțiile de învățământ, Dumnezeu a fost „pus în ilegalitate”. Teoria creaționistă creștină a fost înlocuită cu teoria evoluționistă darwinistă. Orice urmă de catehizare sau orice informație religioasă era interzisă, urmările fiind foarte dure.

Legat de conceptul de „iubire liberă” promovat de marxism, acesta consta în lipsa de responsabilitate și a sentimentului datoriei reciproce a soților și ca urmare, dispariția conștiinței de jerfă pentru familie și a luptei pentru desăvârșire spirituală. Aproape că nu se pomenea de fidelitate conjugală. Iubirea era privită ca o pasiune, iar dacă se făcea vreo aluzie la căsătorie, era prezentată ca o fericire personală, ca o satisfacere a patimilor, considerate cu atât mai minunate cu cât nu era cu putință să mai fie potolite.[3]

În mod paradoxal, dar explicabil, acest mod de a privi lucrurile nu a dispărut odată cu distrugerea comunismului. Din potrivă, societatea zilelor noastre a preluat conceptele de bază ale acestei doctrine și le-a prelucrat într-o formulă „nouă”, care corespunde „necesităților ” actuale. Formula aceasta se numește „neo-marxism” și revalorizează temele esențiale ale epocii nu de mult apuse sub tutela atât de perfidă a „corectitudinii politice” ce caută să promoveze „drepturile omului”. Ceea ce este interesant și terifiant în același timp este faptul că această ideologie nouă nu s-a implementat doar în spațiile ex-sovietice, ci s-a propagat și se susține cu mare aplomb la nivel global. Dacă odinioară omul se vedea obligat să accepte ideologia marxistă sub amenințarea represiunii, paradoxal, acum neo-marxismul este promovat și acceptat cu mult entuziasm de către mase din ce în ce mai largi de populație. În numele „toleranței”, al „corectitudinii politice” și al „drepturilor omului” tot ceea ce apăra familia autentică este trecut sub semnul întrebării, ajungându-se la decadență morală inimaginabilă, pervertirea sentimentelor familiale legitime, distrugerea conceptului de familie sau mai grav condamnarea identității de gen prin cultivarea cu îndârjire a „teoriei genurilor”.

Cercetând cu atenție, vom vedea că există o serie întreagă de cauze care au produs secularizarea societății actuale. Prima cauză este accentuarea individualismului, a egoismului și a grijii exagerate de sine. Egoismul duce la uitarea obligațiilor sau a datoriilor față de cei apropiați și în mod special față de membrii familiei. Căutând în relația conjugală doar satisfacerea plăcerii erotice, se neglijează scopul primordial al familiei, respectiv nașterea, creșterea și educarea copiilor. Urmarea directă a fost diminuarea excesivă a numărului de copii în familie, creșterea numărului avorturilor și proliferarea industriei farmaceutice cu destinație contraceptivă. La această lipsă de dorință de a avea copii conduce și modul de a înțelege viața și relația bărbat-femeie până la căsătorie. Cu o experiență destul de bogată în domeniul vieții sexuale, obținută prin traiul în concubinaj, sau prin schimbarea repetată a partenerilor, astfel încât viața de familie nu mai oferă nici un fel de curiozitate și noutate, un tânăr sau tânără care a petrecut o bună parte din viață în acest mod, nu va mai fi interesat de căsătorie, familie, copii, ci doar de plăcerea erotică. Începerea vieții sexuale de timpuriu și mai ales încurajarea lor de a face aceasta, așa cum o fac unii medici și factori răspunzători ai educației (uneori chiar părinții), socotind că aceasta este chiar o necesitate pentru tineri, sunt foarte periculoase. Consumarea vieții intime înainte de căsătorie are ca rezultat direct blazarea, îmbătrânirea precoce, epuizarea forțelor sufletești și trupești, lipsa de interes pentru întemeierea unei familii și pentru nașterea de prunci și erijarea în asumarea responsabilităților familiale. Fecioria înainte de căsătorie a ajuns „floare rară”, în procent de aproape 90% dintre viitorii soți trecând deja prin experiența sexuală. ^[4]

Într-un astfel de context, rata avorturilor este năucitoare, natalitatea este în continuă scădere și fenomenul „copiilor străzii” este într-o permanentă acutizare.

„Din încălcarea nunții și a vieții de familie se nasc cele mai grave urmări pentru copii, societate, stat. Astfel, nunta nebinecuvântată lipsește de binecuvântarea lui Dumnezeu familia. Copii știu că părinții lor nu au cinstit legea și ușor ajung la gândul că nici ei nu trebuie să o cinstească mai mult decât părinții lor. Declinul moral, început de părinți, se continuă în copii și pe mai departe. Dezordinea părinților este dezordinea întregului. Prin urmare se ajunge, în chip firesc, la încălcarea legilor nunții și castității și urmează faptele pe care le înfățișează prorocul într-o astfel de societate: ‹‹ Că nu mai este credință, nici iubire, nici cunoaștere de Dumnezeu în țară. Toți jură strâmb, mint, ucid, fură și sunt desfrânați; săvârșesc fapte silnice, iar sângele vărsat curge peste sânge.›› (Osea 4, 2-3)^[5]”.

A doua cauză determinantă în slăbirea sau dispariția universului familial o constituie „noile modele de familie”, care în realitate nu sunt altceva decât forme denaturate ale mediului firesc și natural de viețuire a bărbatului cu femeia. În acest sens, amintim în primul rând concubinajul, numit și „unire consensuală”, această formă artificială de conviețuire, care încearcă a fi legalizată în societatea românească. Din punct de vedere moral, acest tip de conviețuire este păcat, fiind socotit desfrânare, fărădelege, putându-se destrăma oricând. Este modul cel mai superficial de a privi relația bărbat-femeie, întrucât nu se pune problema niciunei responsabilități, ci doar a unui provizorat convenabil. Pentru a-și justifica oarecum existența, concubinajul este considerat de unii drept o „căsătorie de probă”, concept ce nu are nici o acoperire (nici măcar ca experiment social). O urmare directă a concubinajului este familia monoparentală, în care unul dintre parteneri, în cazul nașterii unui copil din legătura lor trupească, îl crește pe acesta fără ca celălat să aibă vreo obligație, iar când părinții se despart (cum se întâmplă în majoritatea cazurilor) acesta rămâne cu un singur părinte. Majoritatea copiilor străzii provin din asemenea relații. (va urma)

[1]  Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. I, ediția a II-a, Ed. Trinitas, București, 2014, pp 567-568.

[2]  Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, trad. din limba rusă de Lucia Ciornea, Ed. Sophia- Cartea Ortodoxă, București, 2008, pp. 221-223.

[3]  Ibidem, pp. 225-227.

[4]  Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, op. cit., pp 568-569.

[5]  ***, Ce ar trebui să știe tinerii despre nuntă și viața de familie, trad. de Gheorghiță Ciocioi, Editura de Suflet, București, 2015, pp. 92-93.