Terapeutica bolilor spirituale contemporane

Prin boli spirituale se înțeleg acele afecțiuni ale sufletului care se prind de sufletul și trupul omului căzut în păcat și care nu vrea (și uneori nu mai poate) să se ridice. Ieșit din comuniunea cu Dumnezeu, acesta se lasă stăpânit de vrăjmașul neamului omenesc. Deși e viu cu trupul, sufletul și mintea lui sunt paralizate și chiar moarte duhovnicește. Deși paleta de afecțiuni din această categorie este deosebit de complexă (așa cum este și sufletul omenesc), în prezent, cele mai frecvente boli ale minții și sufletului uman sunt întristarea, anxietatea și depresia.
În concepție patristică, întristarea face parte din cele opt patimi, ce au ca finalitate moartea sufletească. Întristarea este boală a sufletului și a trupului, ducând sufletul în robie și distrugând treptat trupul. Întristarea, ajunsă într-o stare avansată, când cuprinde toate puterile sufletești se caracterizează prin astenie sufletească, depresie, pierderea de către rațiune a orcărei puteri asupra mersului vieții sufletești și moleșirea. Starea aceasta este însoțită de pierderea nădejdii în Dumnezeu, de slăbirea oricărei nevoințe, de paralizare sufletească. Dacă omul, închizându-se în sine, se va pune pe sine în centrul lumii, întristarea poate îmbrăca forma unei mâhniri fără ieșire, care îl duce la apatie, lene și inactivitate.
De cele mai multe ori, întristarea apare în urma nesatisfacerii poftelor patimașe sau a satisfacerii lor parțiale, a risipirii neproductive, pătimașe a puterilor sufletești, ca urmare a pierderilor materiale, sau a defăimării respectivei persoane (prin clevetiri, jigniri, bârfe, defăimări etc). Sfinții Părinți au identificat trei tipuri de întristare: întristare ca urmare a dorințelor pătimașe nesatisfăcute, întristare provocată de slăbirea energiei sufletești în urma înrobirii de patimi și întristarea provocată de temerile-frica pentru viitor sau din „griji de multe”.
Principalul mod prin care omul poate să învingă întristarea este rugăciunea. Trebuie să înceapă prin curățirea rugăciunii de toate grijile lumești și apoi, puțin câte puțin, să înceapă a-și curăți faptele. Patima aceasta se poate izgoni din minte și suflet, îndeletnicindu-ne cu cugetarea la cele duhovnicești, prin contemplarea și nădejdea la bunătățile viitoare cele veșnice și nestricăcioase.
Războiul duhovnicesc nevăzut constă nu numai în învingerea patimii, ci și în dobândirea virtuții opuse ei. Virtutea opusă întristării este recunoștința față de Dumnezeu, aducerea-aminte de dragostea și binefacerile lui și încrederea deplină în purtarea Lui de grijă. Dragostea este doctoria cea mai puternică pentru toate traumele și durerile sufletești. În întristare trebuie să dăm dovadă de răbdare și așa nădăjduind în ajutorul lui Dumnezeu, vom primi alinare.
Pentru omul contemporan, este foarte des întâlnită starea de anxietate, neliniște, neîncredere în viitor, o stare emoțională de frică nejustificată. Este vorba despre teama de ceva nedefinit, sentimentul de mâhnire și neliniște provocate de convingerea omului că nu va face față unui pericol, unei situații catastrofale. Anxietatea mai este numită și „frica de frică”, „neliniște fără nume și fără termen” sau „perceperea unei amenințări neobiective”. Psihologii au arătat că anxietatea manifestată prin stres nu este atât o reacție fiziologică a organismului la o influență externă rea, cât un răspuns, o reacție a omului la o amenințare imaginară, ireală. Prin urmare, principala sursă a stresului nu se află în sfera fizică, ci în cea psihică, sufletească și mai mult chiar, în cea duhovnicească, deoarece tocmai omul apreciază o situație sau alta ca fiind periculoasă (sau nu) pentru existența sa, tocmai în concordanță cu sensul pe care îl vede în viața sa. Mai concret, măsura întristării nu e determinată atât de factorii externi, cât de dispoziția sufletească a celor ce se întristează și de gândurile lor.
Pentru a scăpa de stres, este absolut necesar să ne schimbăm reperele existențiale, adică să reinterpretăm valorile vieții. Căutarea sensului vieții este un demers duhovnicesc. Ne amintim cuvintele extraordinare ale Mântuitorului: „Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nci pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele?” (Matei 6, 25-26) În aceste cuvinte ale Mântuitorului Iisus se reflectă necesitatea ca omul să aibă credință în Dumnezeu, Care se îngrijește de trebuințele omului, pentru a putea duce o viață normală. Dacă omul înțelege natura stresului și a stării anxioase, dacă va reflecta la valorile vieții și la sensul ei, aceasta îl va ajuta să depășească această stare de fapt. Omul credincios primește ajutor atunci când își pune nădejdea în puterea lui Dumnezeu și în milostivirea Lui cea mare. Este esențial ca omul, nădăjduind în mila Domnului, să nu se teamă de vederea propriului păcat, de starea de cădere în care se găsește și din această cauză să cadă în deznădejde. În acest moment, este definitoriu rolul duhovnicului, care să îl conducă pe om spre înțelegerea problemei, ajutându-l să își vadă păcatul și mai mult decât atât, să îl ajute să depășească această stare prin Taina Pocăinței.
Cea mai acută problemă psihologică pentru modernitate este, de departe, depresia. Potrivit statisticilor, peste 20% din populația țărilor industrializate suferă de această problemă. OMS compară depresia cu o epidemie care a cuprins toată omenirea. Ea a ajuns pe primul loc în lume în cauzele absenteismului la serviciu și pe locul al doilea între bolile care aduc pierderea capacității de muncă. Se prognozează ca în următorii zece ani, această boală să ajungă pe primul loc între cele mai răspândite boli. La ora actuală, ea este deja cea mai răspândită afecțiune psihică la femei.
Depresia a fost definită ca o tulburare emoțională care se manifestă prin trăiri negative cum ar fi sentimentul de apăsare, de neajutorare, de vinovăție, de scădere sau chiar de pierdere a capacității de a satisface sarcinile dinainte. Ea se caracterizează prin câteva elemente: sentimentul de apăsare, de pierdere irecuperabilă, însoțit de senzația de durere sufletească, de apăsare; neliniște, anxietate,tulburare, pesimism; indiferență, nepăsare, pierderea dorințelor și interesului pentru orice activitate cotidiană; lipsa răspunsului emoțional față de oamenii apropiați și față de situațiile și evenimentele importante; incapacitatea de a se bucura și primi satisfacțiile vieții; iritabilitate, nemulțumire permanentă; lipsa capacității de concentrare și a puterii de decizie; convingerea de propria vinovăție, inutilitate, inferioritate; predispoziție spre suicid; ipohondrie, tulburări de somn, tulburări de apetit, tulburări sexuale; frici nejustificate, atacuri de panică. Depresia este o stare căreia îi sunt specifice percepția negativă a tot ce ține de viață și profund pesimism legat de propriul viitor, văzut ca o suferință nesfârșită. Omul copleșit de depresie nu vede bucuria vieții în sine însuși, pierde nădejdea în Dumnezeu, dragostea și deschiderea față de aproapele, se simte inutil sieși și societății și se teme să orice pas de teama de a nu greși.
Așa cum se poate lesne observa, tabloul acestei maladii sufletești este înfiorător. Cu toate acestea, în mod firesc, biserica oferă posibilități de remediere și învingere a acestei suferințe. Sfinții Părinți ai Bisericii au afirmat cu tărie că principala armă împotriva tuturor bolilor spirituale este rugăciunea. Desigur, în cazul depresiei, omului îi este deosebit de greu să se roage. Drept urmare, nu toți vor putea să facă pravile de rugăciune mari imediat, dar rugăciuni scurte (mai ales rugăciunea inimii) le poate rosti oricine, nu este complicat. Citirea sau ascultarea Sfintei Scripturi e un alt mijloc eficient împotriva depresiei, întrucât Mântuitorul a chemat la sine „pe toți cei osteniți și împovărați” făgăduindu-le bucurie și odihnă. De asemenea, participarea la slujbele din biserică și în mod special Taina Spovedaniei, a Sfintei Împărtășanii și Taina Sfântului Maslu sunt de foarte mare folos în învingerea aceste cumplite suferințe, întrucât acestea lucrează atât asupra slăbiciunii firii, cât și împotriva duhurilor întunericului. Nu în ultimul rând, convorbirile cu oameni bogați în duh creștinesc sunt de un real folos, pentru că prin convorbirea cu acești oameni duhovnicești cunoscători ai hățișurilor duhovnicești și ai leacurilor pentru rănile sufletului, pătrund în inima și mintea celui suferind căldura și speranța cea curată.
Creștinul ortodox știe că lupta cu bolile spirituale este luptă ce primește cununa cea mare, dacă este purtată cu răbdare și smerenie. De aceea este esențial să nu ne descurajăm când ni se întâmplă necazuri și amărăciuni, ci din contră, să încercăm să ne bucurăm că ne aflăm pe calea sfinților.

Autor: Pr. Ciprian Robu
Prin boli spirituale se înțeleg acele afecțiuni ale sufletului care se prind de sufletul și trupul omului căzut în păcat și care nu vrea (și uneori nu mai poate) să se ridice. Ieșit din comuniunea cu Dumnezeu, acesta se lasă stăpânit de vrăjmașul neamului omenesc. Deși e viu cu trupul, sufletul și mintea lui sunt paralizate și chiar moarte duhovnicește. Deși paleta de afecțiuni din această categorie este deosebit de complexă (așa cum este și sufletul omenesc), în prezent, cele mai frecvente boli ale minții și sufletului uman sunt întristarea, anxietatea și depresia.
În concepție patristică, întristarea face parte din cele opt patimi, ce au ca finalitate moartea sufletească. Întristarea este boală a sufletului și a trupului, ducând sufletul în robie și distrugând treptat trupul. Întristarea, ajunsă într-o stare avansată, când cuprinde toate puterile sufletești se caracterizează prin astenie sufletească, depresie, pierderea de către rațiune a orcărei puteri asupra mersului vieții sufletești și moleșirea. Starea aceasta este însoțită de pierderea nădejdii în Dumnezeu, de slăbirea oricărei nevoințe, de paralizare sufletească. Dacă omul, închizându-se în sine, se va pune pe sine în centrul lumii, întristarea poate îmbrăca forma unei mâhniri fără ieșire, care îl duce la apatie, lene și inactivitate.
De cele mai multe ori, întristarea apare în urma nesatisfacerii poftelor patimașe sau a satisfacerii lor parțiale, a risipirii neproductive, pătimașe a puterilor sufletești, ca urmare a pierderilor materiale, sau a defăimării respectivei persoane (prin clevetiri, jigniri, bârfe, defăimări etc). Sfinții Părinți au identificat trei tipuri de întristare: întristare ca urmare a dorințelor pătimașe nesatisfăcute, întristare provocată de slăbirea energiei sufletești în urma înrobirii de patimi și întristarea provocată de temerile-frica pentru viitor sau din „griji de multe”.
Principalul mod prin care omul poate să învingă întristarea este rugăciunea. Trebuie să înceapă prin curățirea rugăciunii de toate grijile lumești și apoi, puțin câte puțin, să înceapă a-și curăți faptele. Patima aceasta se poate izgoni din minte și suflet, îndeletnicindu-ne cu cugetarea la cele duhovnicești, prin contemplarea și nădejdea la bunătățile viitoare cele veșnice și nestricăcioase.
Războiul duhovnicesc nevăzut constă nu numai în învingerea patimii, ci și în dobândirea virtuții opuse ei. Virtutea opusă întristării este recunoștința față de Dumnezeu, aducerea-aminte de dragostea și binefacerile lui și încrederea deplină în purtarea Lui de grijă. Dragostea este doctoria cea mai puternică pentru toate traumele și durerile sufletești. În întristare trebuie să dăm dovadă de răbdare și așa nădăjduind în ajutorul lui Dumnezeu, vom primi alinare.
Pentru omul contemporan, este foarte des întâlnită starea de anxietate, neliniște, neîncredere în viitor, o stare emoțională de frică nejustificată. Este vorba despre teama de ceva nedefinit, sentimentul de mâhnire și neliniște provocate de convingerea omului că nu va face față unui pericol, unei situații catastrofale. Anxietatea mai este numită și „frica de frică”, „neliniște fără nume și fără termen” sau „perceperea unei amenințări neobiective”. Psihologii au arătat că anxietatea manifestată prin stres nu este atât o reacție fiziologică a organismului la o influență externă rea, cât un răspuns, o reacție a omului la o amenințare imaginară, ireală. Prin urmare, principala sursă a stresului nu se află în sfera fizică, ci în cea psihică, sufletească și mai mult chiar, în cea duhovnicească, deoarece tocmai omul apreciază o situație sau alta ca fiind periculoasă (sau nu) pentru existența sa, tocmai în concordanță cu sensul pe care îl vede în viața sa. Mai concret, măsura întristării nu e determinată atât de factorii externi, cât de dispoziția sufletească a celor ce se întristează și de gândurile lor.
Pentru a scăpa de stres, este absolut necesar să ne schimbăm reperele existențiale, adică să reinterpretăm valorile vieții. Căutarea sensului vieții este un demers duhovnicesc. Ne amintim cuvintele extraordinare ale Mântuitorului: „Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nci pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele?” (Matei 6, 25-26) În aceste cuvinte ale Mântuitorului Iisus se reflectă necesitatea ca omul să aibă credință în Dumnezeu, Care se îngrijește de trebuințele omului, pentru a putea duce o viață normală. Dacă omul înțelege natura stresului și a stării anxioase, dacă va reflecta la valorile vieții și la sensul ei, aceasta îl va ajuta să depășească această stare de fapt. Omul credincios primește ajutor atunci când își pune nădejdea în puterea lui Dumnezeu și în milostivirea Lui cea mare. Este esențial ca omul, nădăjduind în mila Domnului, să nu se teamă de vederea propriului păcat, de starea de cădere în care se găsește și din această cauză să cadă în deznădejde. În acest moment, este definitoriu rolul duhovnicului, care să îl conducă pe om spre înțelegerea problemei, ajutându-l să își vadă păcatul și mai mult decât atât, să îl ajute să depășească această stare prin Taina Pocăinței.
Cea mai acută problemă psihologică pentru modernitate este, de departe, depresia. Potrivit statisticilor, peste 20% din populația țărilor industrializate suferă de această problemă. OMS compară depresia cu o epidemie care a cuprins toată omenirea. Ea a ajuns pe primul loc în lume în cauzele absenteismului la serviciu și pe locul al doilea între bolile care aduc pierderea capacității de muncă. Se prognozează ca în următorii zece ani, această boală să ajungă pe primul loc între cele mai răspândite boli. La ora actuală, ea este deja cea mai răspândită afecțiune psihică la femei.
Depresia a fost definită ca o tulburare emoțională care se manifestă prin trăiri negative cum ar fi sentimentul de apăsare, de neajutorare, de vinovăție, de scădere sau chiar de pierdere a capacității de a satisface sarcinile dinainte. Ea se caracterizează prin câteva elemente: sentimentul de apăsare, de pierdere irecuperabilă, însoțit de senzația de durere sufletească, de apăsare; neliniște, anxietate,tulburare, pesimism; indiferență, nepăsare, pierderea dorințelor și interesului pentru orice activitate cotidiană; lipsa răspunsului emoțional față de oamenii apropiați și față de situațiile și evenimentele importante; incapacitatea de a se bucura și primi satisfacțiile vieții; iritabilitate, nemulțumire permanentă; lipsa capacității de concentrare și a puterii de decizie; convingerea de propria vinovăție, inutilitate, inferioritate; predispoziție spre suicid; ipohondrie, tulburări de somn, tulburări de apetit, tulburări sexuale; frici nejustificate, atacuri de panică. Depresia este o stare căreia îi sunt specifice percepția negativă a tot ce ține de viață și profund pesimism legat de propriul viitor, văzut ca o suferință nesfârșită. Omul copleșit de depresie nu vede bucuria vieții în sine însuși, pierde nădejdea în Dumnezeu, dragostea și deschiderea față de aproapele, se simte inutil sieși și societății și se teme să orice pas de teama de a nu greși.
Așa cum se poate lesne observa, tabloul acestei maladii sufletești este înfiorător. Cu toate acestea, în mod firesc, biserica oferă posibilități de remediere și învingere a acestei suferințe. Sfinții Părinți ai Bisericii au afirmat cu tărie că principala armă împotriva tuturor bolilor spirituale este rugăciunea. Desigur, în cazul depresiei, omului îi este deosebit de greu să se roage. Drept urmare, nu toți vor putea să facă pravile de rugăciune mari imediat, dar rugăciuni scurte (mai ales rugăciunea inimii) le poate rosti oricine, nu este complicat. Citirea sau ascultarea Sfintei Scripturi e un alt mijloc eficient împotriva depresiei, întrucât Mântuitorul a chemat la sine „pe toți cei osteniți și împovărați” făgăduindu-le bucurie și odihnă. De asemenea, participarea la slujbele din biserică și în mod special Taina Spovedaniei, a Sfintei Împărtășanii și Taina Sfântului Maslu sunt de foarte mare folos în învingerea aceste cumplite suferințe, întrucât acestea lucrează atât asupra slăbiciunii firii, cât și împotriva duhurilor întunericului. Nu în ultimul rând, convorbirile cu oameni bogați în duh creștinesc sunt de un real folos, pentru că prin convorbirea cu acești oameni duhovnicești cunoscători ai hățișurilor duhovnicești și ai leacurilor pentru rănile sufletului, pătrund în inima și mintea celui suferind căldura și speranța cea curată.
Creștinul ortodox știe că lupta cu bolile spirituale este luptă ce primește cununa cea mare, dacă este purtată cu răbdare și smerenie. De aceea este esențial să nu ne descurajăm când ni se întâmplă necazuri și amărăciuni, ci din contră, să încercăm să ne bucurăm că ne aflăm pe calea sfinților.

Autor: Pr. Ciprian Robu