Despre familie, pentru familie și nu numai…(2)

Omul a fost creat pentru comuniune de iubire

Omul are nevoie, pe lângă prezența dumnezeiască nevăzută și de o prezență „dumnezeiască” văzută, are nevoie să aibă alături un om, pe care să îl vadă, să îl atingă, să îl audă, de care să se îngrijească și care să îl îngrijească, pe care să-l iubească și care să îl iubească. Este firesc acest lucru. Câtă vreme Sfânta Treime este comuniune de iubire, omul fiind făcut după chipul lui Dumnezeu și chemat la asemănarea cu Dumnezeu, are în ființa sa o structură comunitară dialogală. Lucrul acesta știindu-l, Domnul constată și hotărăște: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.” (Facerea 2, 18).

Este foarte important de reținut. Nu Adam a spus „Nu mă simt bine singur.”, ci Dumnezeu a zis că „Nu e bine ca Adam să fie singur, să trăiască fără însoțitor…”. Acestui om, Adam, care îl privea zilnic pe Dumnezeu și vorbea cu El zilnic, nu-i era bine să fie singur? Acestui om care strălucea ca soarele de curăție, care trăia în Rai, în cel mai frumos loc de pe pământ, pe care Dumnezeu îl zidise special pentru el! Și pentru ca acest Adam „desăvârșit” să nu simtă această lipsă, acest gol din cauza singurătății, Dumnezeu i-a făcut lui om: pe Eva. Și nu din pământ, așa cum l-a făcut pe Adam, ci din trupul, din coasta lui Adam, pentru ca să o simtă ca a lui, trup din trupul lui, os din oasele lui. Și așa a simțit-o… Gândiți-vă la martiriul monahilor sihaștrii, la Cuvioasa Maria Egipteanca, care a rămas 40 de ani pe deplin singură, fără să vadă nici un om. Gândiți-vă la lupta ei, la încercarea ei! Vechii pustnici își numeau chilia „cuptor”. Chiar și numai pentru acest cuvânt, pustnicii sunt martiri, mari mucenici.

Asta înseamnă că însoțirea, comuniunea cu omul, este leac pentru om, în timp ce, dimpotrivă, însingurarea este un lucru periculos…. De aceea, conform studiilor, probabilitatea ca omul căsătorit să sufere de angoasă și depresie este mai scăzută. Și chiar dacă suferă de o oarecare boală psihică, este posibil ca printr-o bună însoțire să se vindece, iar într-o rea însoțire, să se agraveze. Profesorul psihiatru Paul Tournier nu ezita să mărturisească: ‹‹De mic am avut fobii și eram excentric. Însă soția mea mi-a fost o bună psihoterapeută.››¹”

Cu toate acestea, unele opinii, bazându-se pe textul de la Facerea 2, 18 „să-i facem ajutor potrivit pentru el”, argumentează inferioritatea sau statutul subordonat al femeii, creându-se impresia că este vorba de un asistent, un subordonat care își ajută superiorul. În limba ebraică, cuvântul „ajutor” nu incubă o astfel de semnificație. A fi „ajutor” este de multe ori chiar o demnitate deosebită în Vechiul Testament, căci Însuși Dumnezeu este numit „ajutor” în anumite contexte. Termenul „ajutor” apare alături de numele lui Dumnezeu în sensul de Cel ce ajută și salvează poporul israelit (ex. Ieșire 18, 1; Psalmul 33, 20). În Biblia ebraică, termenul acesta, relaționat cu numele Domnului, exprimă ideea unui ajutor, unei prezențe puternice, vitale, care protejează și conduce, un ajutor fără de care omenirea ar fi pierdută.

Femeia capătă o poziție subordonată bărbatului numai după căderea prin păcatul strămoșesc, atunci când Dumnezeu pronunță pedeapsa femeii: „Voi înmulți mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naște copii; atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni.” (Facerea 3, 16) Verbul „a stăpâni”, în ebraică „masal”, implică aici într-adevăr ideea de supunere a femeii, dar totuși nu având conotația unei supuneri sub tirania bărbatului, ci ideea unei stăpâniri cu dreptate în vederea protejării, îngrijirii cu dragoste.

Dacă inițial femeia a fost creată având aceeași cinste cu bărbatul, ulterior, datorită păcatului, ea devine supusă. Terminologia biblică oglindește foarte limpede statutul inferior pe care îl dobândește femeia după cădere. Astfel, ea își numește soțul cu apelativele „ba′al” sau „adon”, care înseamnă „stăpân” și „domn” (ex. Facerea 18, 12; Psalmi 45, 12). Dobândirea supremației bărbatului după cădere apare ca o consecință a pervertirii creației, femeia pierzându-și astfel libertatea cu care a fost înzestrată la creație. Neascultarea protopărinților devine rădăcină a păcatului care pervertește armonia originară a creației.²

Pr. Ciprian Robu