Despre familie, pentru familie și nu numai…

Despre familie, pentru familie și nu numai… (1)

Cu deosebită dragoste și smerită cutezanță, având în vedere problemele și provocările cu care se confruntă familia contemporană, îndrăznesc să încep publicarea unei serii de articole, ce vor încerca să răspundă (sau să provoace) unora dintre întrebările ce frământă omul contemporan, respectiv familia contemporană. Neavând, nici pe departe, pretenția unui demers exhaustiv, nu intenționez decât să ofer, după măsura priceperii mele ca preot, soț și tată a patru copii, unele explicații și posibile răspunsuri la ceea ce astăzi se poate numi, fără urmă de dubiu, criza familiei.

Fără a mai lungi prea mult povestea, provoc pe cei ce au curajul să purcedem împreună. Vă doresc lectură cu folos duhovnicesc!

Familia în Vechiul Testament

a. Elemente introductive

„Familia a fost, este și va fi pentru toate timpurile și în toate împrejurările vieții realitatea cea mai sigură, temelia cea mai nezdruncinată și în același timp instituția desăvârșită care asigură dezvoltarea sănătoasă atât a vieții fizice cât și a celei sufletești, asigură prosperitatea și fericirea societății și a individului. Familia creștină este instituția care determină și asigură frumusețea morală, armonia spirituală și desfășurarea vieții normale a credincioșilor în cadrul Bisericii lui Iisus Hristos și tot familia asigură ordinea, bunăstarea și progresul continuu al statului și al individului. Datorită acestui rol, acestei influențe hotărâtoare a familiei asupra societății și a individului, Mântuitorul Iisus a acordat o atenție și o prețuire deosebită familiei și vieții de familie.¹”

În Vechiul Testament, noțiunea de „familie” este redată prin termenul „bet-av”, termen tradus prin „casa tatălui, casa părintească”, care definește familia în sensul cel mai larg, cu descendenți dintr-un singur strămoș. Familiile mari puteau ajunge până la o sută de persoane. După Sfânta Scriptură, familia este instituția așezată de Dumnezeu și care datează de la crearea primilor oameni.²

Față de celelalte creaturi, Dumnezeu îi acordă omului o cinste aparte, fiind plăsmuit de Însăși mâna Domnului (Facerea 2, 7). Omul a fost creat în mod special și binecuvântat: „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: ‹‹Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți.››” (Facerea 1, 27-28). Cuvintele „creșteți și vă înmulțiți” nu indică numai decât înmulțirea oamenilor prin împreunarea conjugală. Dumnezeu putea să facă să se înmulțească neamul omenesc și în alt chip, dacă ar fi păzit până la sfârșit necălcată porunca. Dar Dumnezeu, prin preștiința sa, Cel care știe pe toate mai înainte de nașterea lor, știind că au să calce porunca și au să fie condamnați la moarte, a făcut bărbatul și femeia și a poruncit să crească și să se înmulțească.³”

b. Raportul dintre bărbat și femeie, conform referatului biblic

Este foarte interesant să prezentăm în câteva linii generale, modul în care este reflectat raportul dintre bărbat și femeie, conform referatului biblic. În acest sens, facem referire la două texte, respectiv Facerea 1, 26-28 și Facerea 2, 7 și18-24, texte care vin să ofere date deosebit de prețioase.

În versetul de la Facerea 1, 26-28 apare afirmația „Să facem om”. În textul ebraic, pentru „om” este folosit termenul „adam”, ce se traduce cu „ființa umană” sau „umanitate”, având astfel un înțeles generic, colectiv. Așadar nu vorbim despre un nume propriu, ci numele generic al speciei umane. Este o deosebire esențială între „adam” ca termen colectiv pentru ființa umană și „Adam” ca nume propriu. Mai mult decât atât, la Facerea 1, 27 se spune: „Și a creat Dumnezeu pe om după chipul său… l-a creat pe el parte bărbătească (mascul-n.n.) și parte femeiască (femelă-n.n.).” Această afirmație face lumină în ceea ce privește noțiunea de „om-adam”, rezultând ideea, susținută de textele și gândirea patristică, că acest termen implică ambele genuri. Fiind o replică a divinității însăși, ființa umană înglobează în sine masculinul și femininul, pentru a nu utiliza termenii „mascul” și „femelă” care în accepțiunea modernă au suferit o deteriorare de sens.⁴

Textul scripturisctic de la Facerea 2, 18-24 vine să completeze referatul biblic anterior: „ Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu și dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam. Și a zis Adam: ‹‹Iată, aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup.››.” Dumnezeu a zidit de la început bărbatul și femeia, formând familia primordială. Facerea Evei din coasta lui Adam, în viziunea divină, arată că cele două ființe omenești, care au aceeași origine, formează un tot unitar, un întreg, cele două jumătăți fiind atrase una spre cealaltă în mod intim, până la contopire.

„Prin scoaterea femeii din Adam se înțelege că Eva a fost cuprinsă virtual în Adam și înainte de aducerea ei distinctă la existență. Scriptura a arătat că Dumnezeu a făcut pe om bărbat și femeie. Astfel se explică și absența oricărei indicații privind însuflețirea femeii. Aceasta primise deja, la sfârșitul zilei a șasea, suflarea lui Dumnezeu. Faptul că femeia este desprinsă din Adam și nu creată, demonstrează faptul că atunci când Adam este creat, cuprindea în sine deja pe femeie, ca parte constitutivă.⁵”

„Se poate face o paralelă între purcederea Duhului Sfânt cu „purcederea” Evei, deosebită de Adam și totuși de aceeași natură cu el; astfel, prin unitatea naturii și pluralitatea persoanelor, ni se dezvăluie tainele Noului Testament. După cum Duhul nu este inferior Celui din Care purcede, tot așa nici femeia nu este inferioară bărbatului; căci iubirea cere egalitate și numai iubirea a dorit această polarizare primordială, izvor al întregii diversități a speciei umane.⁶”

Chiar sub aspect lingvistic, se poate observa foarte lesne, legătura ontologică dintre bărbat și femeie. Cuvântul ebraic „ișah” care înseamnă „femeie”, își are originea în termenul „iș” care înseamnă „bărbat”, prin adăugarea terminației „ah”. Omul primește prin creație de la Dumnezeu măreția, puterea și inteligența, pentru ca ulterior, prin femeie, să primească sprijinul și mângâierea. Cei doi își găsesc menirea doar ca o unitate inseparabilă, o familie.⁷ Adam își dă seama de acest lucru când afirmă: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și cei doi vor fi un trup” (Facere 2, 24). Mântuitorul Iisus Hristos completează în mod absolut sublim aceast verset cu afirmația ce are caracter de poruncă dumnezeiască: „… așa încât nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă.” (Matei 19, 6)

Pr. Ciprian Robu