Despre Spovedanie sau Mărturisirea păcatelor
Ce este? Când? și, În ce fel ne mărturisim păcatele?
Preot Florin Antonescu
Ori de câte ori vorbim de îndreptarea noastră duhovnicească, este bine să ne reamintim că aceasta depinde atât de Dumnezeu, cât şi de noi înşine. Din partea lui Dumnezeu este harul Său care-ţi dă puterea de a conştientiza păcatul şi posibilitatea de a te îndrepta în Biserică, prin Sfintele Taine; în vreme ce din partea omului este nevoie de o reală voinţă de însănătoşire, concretizată printr-o schimbare a modului de a gândi şi a trăi, întorcându-te de la lumea păcatului la viaţa în Dumnezeu prin fapte sau roade de pocăinţă, şi nu în ultimul rând, prin mărturisirea păcatelor.
Mărturisirii păcatelor sau Tainei Pocăinţei i s-au dat în Biserică diferite numiri, în funcţie de lucrarea profundă pe care o realizează Dumnezeu în conştiinţa fiecărui om în parte, dar şi a implicaţiilor pe care aceasta le are în viaţa creştinului: pocăinţă, pentru că cel ce-şi mărturiseşte păcatele trebuie să fie într-o permanentă stare de pocăinţă – să manifeste nu numai o căinţă sinceră, ci şi hotărârea fermă de a nu mai repeta păcatul care te-a robit – dovedind prin viaţa sa o reală întoarcere la Dumnezeu şi schimbare a vieţii; penitenţă, pentru că fiecare trebuie să se acuze pe sine pentru păcatele făcute (nu pe alţii) şi din liberă iniţiativă; mărturisire, mai întâi mărturisirea de credinţă a Bisericii, rostită prin Simbolul credinţei; după care şi mărturisirea păcatelor; al doilea botez , pentru că creştinul este spălat (curăţit) de păcatele săvârşite după Botez; împăcare, pentru că ne dă posibilitatea de a trece de la starea de păcat potrivnică lui Dumnezeu, la cea de virtute, prin care omul este reintegrat în comuniune harică cu Dumnezeu; vindecare sau ,,leac puternic”, care ,,nimiceşte otrava păcatului” mărturisit cu căinţă, pentru că păcatul nu este numai încălcarea unei porunci (strict juridic), ci realmente o boală a întregii naturi umane, iar iertarea de păcate o reală vindecare a omului cu trup şi suflet[1].
Pentru a vorbi de ,,curăţire”, ,,spălare” sau ,,vindecare” de bolile păcatului, se cuvine ca fiecare să-şi facă mai întăi o ,,cercetare” a propriei conştiinţe. Cu această cercetare lăuntrică a conştiinţei începe propriu-zis Mărturisirea păcatelor în Taina Pocăinței. Pentru că în Taina Pocăinţei nu înşirăm înşirăm preotului o listă de păcate, spuse mecanic, dar nici o formalitate ce-ţi dă posibilitate de a te împărtăşi. Şi vă spun acestea, pentru că mulţi dintre cei care-și mărturisesc păcatele, nu mai au conşiinţa că prin intermediul preotului stau faţă în faţă cu Hristos; că Lui îşi deschid sufletele; că El le ascultă mărturisirea – El fiind Judecătorul, şi că tot El le dă puterea de a ieşi din starea de păcătoşenie în care s-au afundat. Dacă ar fi aşa, Taina aceasta a Mărturisirii păcatelor, ar trebui să fie o adevărată ,,cercetare” sau un adevărat ,,examen de conştiinţă”, dar şi o adevărată ,,eliberare” din lumea cumplită şi întunecată a păcatului.
Tocmai de aceea m-am gândit să abordez această temă a Mărturisirii păcatelor şi cum trebuie să ne spovedim; pentru că dacă nu fizic, duhovniceşte însă, fiecare dintre noi este împovărat, încovoiat sau gârbovit de boala păcatului, întocmai ca şi femeia gârbovă din Evanghelie (femeie ,,ţinută” în ,,legăturile satanei” vreme de optsprezece ani). Şi apoi, câţi oameni nu se aseamănă ei, dorind însănătoşirea după ani, sau chiar zeci de ani de suferinţă spirituală. Ani în care au trecut de atâtea ori pe lângă Hristos, fără a simţi nevoia de a-I spune măcar acest simplu: ,,Doamne ajută-mă!” Poate din neştiinţă, sau chiar fiindu-le ruşine de tot trecutul păcătos. Poate au conştientizat că au nevoie de Hristos, abia atunci când au dat de necazuri. Şi, în cele din urmă, după ani de pribegie, se întorc la Hristos, întocmai ca şi fiul risipitor din Evanghelie.
Schimbarea în bine sau îndreptarea duhovnicească începe tocmai cu pocăinţa; punându-ţi mai întâi ordine în gânduri şi în viaţă, şi mărturisindu-ţi toate păcatele înaintea unui părinte duhovnicesc. Pentru că starea cumplită în care te-a adus păcatul nu o vei putea depăşi, de nu-ţi va întinde mâna Hristos ca şi lui Petru, cufundat în valurile mării.
Ce este Spovedania? Este una din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii, prin care cel ce-şi mărturiseşte toate păcatele sale cu căinţă şi hotărârea de a nu le mai repeta, primeşte de la Hristos iertare prin preotul duhovnic; dar ea este şi vindecare, pentru că dacă întotdeauna păcatul aduce suferinţele bolii, iar iertarea păcatelor mărturisite este începutul vindecării sau tămăduirii omului de către Hristos.
Când ne spovedim? Spovedania este marea şansă, uneori chiar ultima şansă, de a fi împăcaţi cu Dumnezeu şi cu toţi semenii. Şansă de care trebuie să ne folosim nu în funcţie de o prioadă a anului, ci mai ales atunci când avem nevoie – când avem conştiinţa împovărată de păcate. Pentru că de te vei obişnui cu păcatul, greu vei mai reuşi să scapi de povara lui.
Pornind de la ,,Mărturisirea Ortodoxă” a mitropolitului Petru Movilă al Kievului, a patra Poruncă a Bisericii aminteşte că fiecare creştin în parte este dator să se spovedească de cel puţin patru ori pe an, adică o dată în fiecare post mare. Dar aceasta nu înseamnă că numai în vremea postului ne putem mărturisi păcatele, pentru că nu numai în aceste perioade ale anului avem nevoie de iertare şi îndreptare duhovnicească; ci ori de câte ori am făcut păcatul, prin care ne rupem de iubirea faţă de Hristos şi faţă de semeni. Prin urmare ne putem mărturisi păcatele cât mai des (putem chiar în orice zi), dar nu oricum, ci întotdeauna după o cercetare de conştiinţă cât mai atentă.
Cum sau în ce fel ne mărturisim păcatele?
a). Ne mărturisim păcatele întotdeauna cu sinceritate şi căinţă, cu ,,inima înfrântă şi smerită”(Psalmul 50, 18), întocmai ca şi vameşul din pildă sau ca femeia păcătoasă, pomeniţi ca exemple în Evanghelie.
b). Ne mărturisim păcatele fără a ne justifica; fără a ne apăra sau argumenta păcatul şi fără a-i învinui pe alţii. Pretextele sau justificările nu au ce căuta în Taina Spovedaniei, iar exemplul cel mai grăitor ni-l oferă chiar fiul risipitor, când se întoarce în casa părintească. ,,Când a văzut neaşteptata buna primire din partea tatălui, ar fi putut să-şi schimbe planul mărturisirii, să spună că el a fost ghinionist, că prieteni şi slujitori răi l-au înşelat, în timp ce el a avut inimă bună. Ar fi putut să invoce un şir de pretexte şi îndreptăţiri ca să arunce vina pe alţii, nu pe sine însuşi. Sau în sfârşit, ar fi putut acuza tinereţea fără judecată, cum se arată la atâţia tineri. Dar nicidecum. Risipitorul se mărturiseşte sincer, se umileşte şi se învinuieşte pe sine, cu toate că era sigur că fusese iertat”[2]. Mai mult, nu întrerupem cuvântul preotului, ci primim cuvântul acestuia ca din gura lui Dumnezeu[3].
c). Ne mărturisim păcatele întotdeauna depăşind momentele grele de ruşine. Ruşinea ne este lăsată de Dumnezeu, pentru a ne feri de păcat. Însă diavolul, atunci când te amăgeşte, îţi ia gândul de la ce este ruşinos şi-ţi dă mare îndrăzneală (şoptindu-ţi: ,,Ce păcat mare? Doar îl fac atâţia! Şi în fond, eşti om şi tu!”), iar apoi, când poţi scăpa de păcat spovedindu-l, îţi readuce ruşinea. Căci păcatele grele, de cele mai multe ori se fac în ascuns şi, ,,ruşine este a le şi grăi”(Sfântul Apostol Pavel); şoptindu-ţi iarăşi: ,,Oare ce va spune preotul?! Va rămâne mirat! Te va certa! De aceea, mai bine nu-i spui nimic!”. În realitate nu este aşa pentru că Dumnezeu n-a rânduit oamenilor la spovedanie un înger sau un arhanghel, de care să te ruşinezi, ci un om ca şi tine, supus şi el greşelilor; un om care să te asculte cu răbdare şi să-ţi dea ,,medicamentul” cel mai bun, prin ajutorul căruia să treci peste momentele critice din viaţă.
Legat de înţelegerea preotului, că el este un om ca şi noi, deşi este chemat la o misiune îngerească, un mare teolog îşi punea această întrebare: ,,Oare de ce a îngăduit Dumnezeu, ca Petru să cadă în păcatul cumplit al lepădării de Hristos? Pentru a vedea, cât de uşor se poate cădea în păcat. Şi apoi, după reprimirea sa în cercul apostolic, să fie la rându-i îngăduitor cu cei slabi, cu cei supuşi păcatelor”(Emile Bougaud). Cred că acesta este motivul pentru care mărturisirea păcatelor se face faţă către faţă, nu izolat într-un confesor; pentru a vedea cu ochii tăi că preotul te priveşte şi te ascultă atent – înţelegându-ţi scăpările vieţii şi dându-ţi medicamentul de care tu ai nevoie.
De aceea, când te spovedeşti, înfrânge-ţi ruşinea şi mărturiseşte-ţi toate faptele, gândurile şi cuvintele, prin care te-ai rupt de Dumnezeu şi de semeni. Altfel, dacă vei ascunde cu bună ştiinţă vreun păcat, nu numai că nu ţi se iartă niciunul din cele mărturisite, ci mai mult ,,toate păcatele îndoite le vei avea”(Îndemn la spovedanie).
d). Împlinirea canonului. Căinţa este regretul profund pentru tot trecutul păcătos. Pocăinţa însă, este mult mai mult decât simpla căinţă. Este o stare permanentă de întoarcere de la întunericul păcatului, pe care-l regretă profund, la prietenia cu Dumnezeu şi cu sfinţii Lui. Cel ce se pocăieşte nu numai că se căieşte, dar el trebuie să sădească în locul răutăţii păcatelor sau patimilor, faptele bune: în locul mândriei şi a slavei deşarte (vanităţii), smerenia; în locul lăcomiei pântecelui sau al îmbuibării, înfrânarea postului; în locul iubirii de arginţi, sărăcia de bunăvoie şi milostenia; în locul mâniei, blândeţea şi răbdarea; în locul desfrânării, abstinenţa şi catitatea monahală sau conjugală; în locul tristeţii, străpungerea inimii şi bucuria; în locul tristeţii, străpungerea inimii şi bucuria; în locul trândăviei, munca sau activitatea de zi cu zi; în locul fricii, teama de Dumnezeu, sau după cuvântul psalmistului: ,,Fereşte-te de rău şi fă bine”(Psalmul 33, 13). De aceea, duhovnicul este dator să dea penitentului canonul sau medicamentul potrivit, de care sufletul bolnav are nevoie pentru vindecare.
Este important de reţinut că angajamentul sau hotărârea fermă de a numai repeta păcatul pe care l-ai făcut şi care te-a robit este Canonul cel mai mare. Canonul putând merge în funcţie de fiecare caz întâlnit, până la oprirea de la Sf. Împărtăşanie pe o perioadă de timp, mai ales atunci când preotul ştie că există pericolul din partea penitentului de a se reîntoarce sau repeta păcatul de moarte.
Iată în câteva rânduri despre ce este Spovedania sau Mărturisirea păcatelor; când şi în ce fel să ne mărturisim păcatele. Taina Pocăinţei este şansa nouă pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu; iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu care în orice clipă doreşte să rămânem în prietenia cu El şi cu sfinţii Lui. Iar acum mai înainte de Praznicul pe care îl aşteptăm, ,,să ne curăţim simţirile”(cum spune o cântare a Bisericii) prin mărturisirea păcatelor și așa ,,să vedem pe Hristos, Soarele dreptăţii, tuturor viaţă răsărind”(din Catavasiile Învierii).
[1] Preot profesor Dumitru Radu, Taina Mărturisirii, în Îndrumări misionare, E.I.B.M.B.O.R., București, 1986, p. 547-548.
[2] Serafim Papacosta, Minunile Domnului, p.118-119
[3] Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, p. 141
