Mișcarea Feministă – produs al neomarxismului

Mișcarea Feministă – produs al neomarxismului

Pr. Ciprian Robu

Mişcarea feministă este îmbrăţişată de actuala ideologie a corectitudinii politice, derivată din marxismul cultural. Feminismul în sine are rădăcini mai vechi. A luat naştere în America, în anii 1830, în cadrul generaţiei care cunoştea prima etapă a revoluţiei industriale. Femeile, care timp de secole au avut preocupări eminamente casnice și agrare, au ajuns să aparţină nobilimii din clasa de mijloc şi să dispună de mai mult timp şi energie, ceea ce le-a permis să scrie articole de ziar şi romane pentru „surorile” lor. Primele etape ale feminizării culturii americane începuseră. Spre deosebire de feminismul radical din prezent, feminismul social, de la sfârșit de secol XIX şi început de secol XX, avea un caracter mai puţin totalitar. Adepţii lor militau pentru dreptul la vot al femeilor, dar şi pentru întărirea familiei.

Şcoala de la Frankfurt vorbea despre așa numita „teorie a personalității autoritare” ca fiind un produs al familiei patriarhale. Există o asociere directă între această teorie şi cartea lui Engels „Originile familiei, a proprietăţii private şi a statului”, care promovează matriarhatul. Mai mult, Karl Marx a fost cel care a scris, în „Manifestul comunist”, despre ideea radicală a unei „comunităţi a femeilor”. În plus, în 1845, în „Ideologia germană”, a criticat concepţia că familia constituie unitatea de bază a societăţii.

Conceptul de „personalitate autoritară” era un ghid folosit în războiul psihologic împotriva bărbatului american, pentru a-1 face pe acesta neinteresat să apere credinţele şi valorile tradiţionale. Cu alte cuvinte, scopul a fost de a-1 „castra”. Fără îndoială, Institutul de Cercetări Sociale al Universităţii Frankfurt urmărea acest lucru, din moment ce a folosit termenul de „tehnici psihologice pentru schimbarea personalităţii”. Personalitatea autoritară, studiată în anii 1940 şi 1950 de adepţii americani ai Şcolii de la Frankfurt, a pregătit terenul pentru desfăşurarea unui astfel de război psihologic împotriva rolului bărbatului. Obiectivul a fost promovat de Herbert Marcuse şi de alţii, sub paravanul „eliberării femeilor” şi în cadrul mişcării noii stângi, în anii ’60. Dovada că se intenţionează ca tehnicile psihologice pentru schimbarea personalităţii să se concentreze în special pe „castrarea” bărbaţilor americani, a fost oferită de Abraham Maslow, fondatorul „psihologiei umaniste” şi promotor al tehnicilor psihoterapeutice în sălile de clasă ale şcolilor publice. El afirma că următorul pas în evoluţia personală este transcenderea masculinităţii şi a feminităţii către un tip general de umanitate.

Erich Fromm, un alt membru fondator al Institutului, a fost unul dintre cei mai activi susţinători ai teoriei matriarhale. Fromm considera că toate sentimentele de iubire şi altruism derivă, în fond, din dragostea maternă care se dezvoltă în perioada lungă de sarcină şi de îngrijire postnatală. Prin urmare, dragostea nu depinde de sexualitate, aşa cum credea Freud. De fapt, sexul se asociază, cel mai adesea, cu ura şi cu distrugerea. Masculinitatea şi feminitatea nu sunt reflexii ale diferenţelor sexuale „naturale”, cum au crezut romanticii. Ele, provin, mai degrabă, din diferenţele asociate rolurilor sociale.

Această dogmă a constituit un precedent al concepţiilor feministe radicale de astăzi. Pentru promotorii lor, rolurile bărbaţilor şi ale femeilor sunt un rezultat al îndoctrinării culturale – o îndoctrinare impusă de o cultură patriarhală masculină, în detrimentul femeilor.¹

În fond, feminismul nu este altceva decât atitudinea de negare, din partea unor femei, a statutului de mamă și soție (cu tot ceea ce prevăd aceste două misiuni extraordinare lăsate de Dumnezeu pe pământ de la creație), considerându-l un rezultat al culturii patriarhale masculine, fiind chiar motiv de jignire și chiar o traumă profundă.

Contaminate cu virusul ideologiei feministe, aceste fiinţe se confruntă cu o criză existenţială profundă, care adesea merge până la nevroză şi psihopatie. În fond, ele nu-şi mai pot asuma condiţia de femeie împreună cu tot ceea ce însemnă arhetipul feminin şi ca atare, nu mai pot fi fericite, împlinind rosturile adânc înscrise în fiinţa lor. Dar nici altfel nu pot dobândi fericirea, căci condiţia de bărbat, la care feminismul le îndeamnă să aspire, nu le este proprie. Chiar şi atunci când reuşesc să şi-o însuşească, pe cât le este cu putinţă şi cu mari sacrificii, totuși, aceasta nu le poate face fericite. Astfel că, neliniştite fiind de confuzia existenţială la care le-a adus negativismul feminist, aceste femei vor fi cu siguranţă candidatele la un eşec în viaţa de familie, la o tulburare de personalitate, iar în tot mai multe cazuri la aberaţia lesbianismului.²

Se pare că a sosit vremea ca sensul ascuns al luptei de emancipare a femeilor să fie dat pe față. În nenumărate cărţi, adevărate manifeste ale mişcării feministe, este declarat așa-zisul război al sexelor. Prin urmare, femeile din lumea întreagă sunt chemate să se înroleze în acest război, convinse fiind de agitatoarele feministe, că bărbatul pe care până mai ieri îl iubeau, sau mai grav, că cel de care se pot îndrăgosti şi dori ca soţ şi tată al propriilor copii, nu este decât un potenţial agresor, un violator sau chiar o adevărată fiară. Este interesant de observat modul în care feministele şi în general, cei care le susţin ideologic şi financiar, deviază atenţia oamenilor, a femeilor în special, de la cauza reală a violurilor şi agresiunilor sexuale, către fantasmatica violenţă datorată agresivităţii constitutive a bărbaţilor. Mai mult se insinuează că violurile şi comportamentul agresiv sexual al bărbaţilor de astăzi nu este rezultatul a miliardele de filme, reviste, cărţi sau alte materiale cu conţinut erotic şi pornografic și produsul unei culturi care degradează relaţia de dragoste. Cauza este doar acelaşi comportament violent și dominant, pe care dintotdeauna bărbaţii l-au avut faţă de femei. Iată care este climatul ideologic care infuzează tot mai mult cultura si modul de a gândi al omului contemporan.³

Există o mulţime de scriitori și activişti feminiști care se ocupă cu crearea mitologiei feminismului, care au capacitatea de a influența mintea femeii, făcând-o să se teamă permanent, să se simtă extrem de frustrată de condiţia sa socială, să interpreteze toate gesturile sale (chiar si cele de tandreţe) ca o mărturie a înjosirii, a degradării la care a adus-o bărbatul. O astfel de femeie, transformată prin procesul educării într-o feministă, va face faţă cu multă greutate relaţiei de dragoste. Cultivarea urii faţă de bărbaţi, a scârbei faţă de propriile virtuţi feminine şi în consecinţă, masculinizarea femeilor, nu este decât una din modalităţile prin care political correctness încearcă să spele creierul femeilor. Metoda este extrem de eficace pentru că anihilează exact acele trăsături spirituale, acele raţiuni fundamentale ale devenirii şi realizării umane a femeii.

Nici bărbaţii nu rămân neafectați de acest război, care li s-a declarat şi la care sunt împinşi să ia parte. Această reacţie logică este probabil şi aşteptată. Care mai este raţiunea unei societăţi în care bărbaţii și femeile, în loc să-şi întemeieze o familie, luptă unii împotriva altora într-un adevărat război, instrumentat de cei care, nu urmăresc decât spălarea creierelor şi controlul absolut al persoanei?

Unul din răspunsurile la această întrebare ni-1 oferă cu cinism şi impertinenţă celebra feministă Shere Hite. Ea afirmă că dezintegrarea actuală a familiei „nucleare” este benefică pentn toată lumea: copiii „mamelor singure” vor reuşi mai bine şi vor fi mai echilibraţi în toate domeniile. Nu de aceeaşi părere sunt şi cercetătorii familiilor mononucleare.

Cercetările sociale nu sunt aproape niciodată categorice. Totuşi, per ansamblu, pentru copii, familiile cu doi părinţi sunt preferabile familiilor cu un singur părinte sau familiilor de adopţie. Copii parcurg mai uşor fazele dezvoltării, sunt mai fermi în identitatea lor sexuală şi se descurcă mai bine la şcoală, au mai puţine tulburări emoţionale şi devin adulţi mai maturi, atunci când sunt crescuţi de adulţi de sex opus. Copiii cu doi părinţi sunt mai competenţi. Pe de altă parte, tot mai mulţi copii solicită asistenţă psihiatrică suferind de pe urma lipsei tatălui. Această lipsă a tatălui este o cauză primară a declinuli copiilor în societatea de azi, fiind asociată cu probleme sociale cum ar fi sarcini la adolescenţă, abuz infantil şi violenţă casnică împotriva femeii.⁴

„Fiecare sex îşi are funcţiile sale, care-i sunt proprii numai lui şi Domnul a rânduit ca nu doar natura fizică, ci şi cea psihologică, sufletească, să corespundă, să slujească menirii sale. Femeia poate purta îmbrăcăminte de bărbat, poate face o muncă de bărbat (poate chiar bine), dar să gândească şi să simtă ca un bărbat nu va putea vreodată: sufletul femeii nu poate deveni bărbătesc. Da, femeile au fost dintotdeauna dependente de bărbaţi. Aşa a fost întotdeauna, la toate popoarele. Teoria potrivit căreia matriarhatul a fost dominant cândva nu e mai mult decât o născocire istorică, lipsită de confirmări serioase. Pe de altă parte, bărbatul nu poate să cunoască niciodată bucuriile date femeii: maternitatea, capacitatea de a iubi şi de a simţi aşa.⁵”