GEORGE-CĂTĂLIN VÎLCU

Preoția în Noul Testament

Ceea ce lipsea preoției Vechiului Testament, atât în concepția, cât și în practica ei, s-a împlinit în preoția creștină, preoția Noului Așezământ, instituită de Mântuitorul. Această preoție, fundamental deosebită de cea a religiilor păgâne și de cea iudaică, este definitivă și desăvârșită, pentru că ea este de origine sau instituire divină, fiind întemeiată de Mântuitorul Însuși și derivate din însăși preoția sfântă și ideală a Sa.

Preoția Mântuitorului, constituie originea, sursa și temeiul preoției creștine, ea fiind mai întâi dumnezeiască, iar apoi omenească, întrucât Hristos, Arhiereul suprem sau Marele nostru Preot, nu este numai om, ci și Dumnezeu, ceea ce n-a fost nici un întemeietor sau organizator de religii. În al doilea rând, ea este întru totul sfântă și fără prihană, așa cum a fost și divinul ei purtător, Domnul nostru Iisus Hristos, Care nu a avut nevoie ca alți arhierei, să aducă jertfă pentru Sine, pentru că El n-a avut păcat, deși a fost om întru toate asemenea nouă.¹

Mântuitorul a pus bazele ierarhiei chiar în persoana Sfinților Apostoli. În legătură cu această putere dată Sfinților Apostoli, se pun numeroase probleme, mai ales în zilele noastre și anume: Cum și în ce fel Sfinții Apostoli și-au executat puterea lor? Care a fost sfera lor de acțiune? Cui? Cât? În ce chip și-au transmis ei această putere? De la început putem constata că pentru Apostolul neamurilor, membrii ierarhiei bisericești sunt încheieturi și legături prin care trupul se leagă de capul său (Coloseni 2, 19). Această ierarhie a fost instituită de Mântuitorul nu numai pentru desăvârșirea sfinților, ci spre lucrul slujirii. Deci nu poate fi vorba de o subordonare a ierarhiei față de ceilalți creștini, ci dimpotrivă, rolul ierarhiei este de a veghea la unitatea trupului lui Hristos.²

Se înțelege că în Biserica primară Sfinții Apostoli dețin o putere și autoritate unică, fiind aleși de Însuși Mântuitorul prin chemare personală. Misiunea lor a fost aceea de a organiza slujirea preoțească în comunitățile întemeiate de ei, potrivit cu misiunea Bisericii de a propovădui Evanghelia și de a transmite harul Sfintelor Taine. După textele Noului Testament, instituirea Tainei se face în ziua Învierii prin cuvintele: „Precum M-a trimis pe mine Tatăl și Eu va trimit pe voi. Și acesta zicând a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele le vor fi iertate”(Ioan 20, 23). ³

Mântuitorul a anticipat cultul religiei pe care avea s-o întemeieze, învățând pe Sfinții Săi Apostoli să se roage și dându-le un model desăvârșit de rugăciune, care este Tatăl Nostru sau „Rugăciunea Domnească” (Matei 6, 9-13 și Luca 11, 2-4). El Însuși se roagă pentru toți cei ce vor crede într-Însul, iar în seara Cinei celei de Taină pune temelia noului cult, instituind Sfânta Euharistie.

Ca practicant al rugăciunii, ca sfințitor și jertfitor, Mântuitorul este nu numai întemeietorul cultului religiei, ci și izvorul și temelia preoției creștine, sub latura ei sacramentală, liturgică sau sfințitoare. El este și modelul suprem, desăvârșit și ideal, al preotului creștin ca păstor de suflete, este „Păstorul cel mare al oilor”, cum îl numește Sfântul Apostol Petru (I Petru 5, 4). ⁴

Adevăratul preot și păstor este acela care are grijă și dragoste față de turmă, iubind-o și apărând-o împotriva celor ce o asupresc, o dezbină și speculează. Iar suprema dovadă și formă de manifestare a iubirii păstorului pentru turmă este sacrificiul vieții pentru salvarea ei, căci după cuvântul Mântuitorului, „nimeni nu are mai mare dragoste decât acesta, când cineva își pune sufletul său pentru semenii săi” (Ioan 15, 12-13). ⁵

Legătura strânsă dintre păstor și turmă se vede din aceea că adevăratul preot și păstor își cunoaște turma, el nu stă departe de viața păstoriților săi, ci se apropie de ei cu dragoste și înțelegere, cunoscându-le toate bucuriile, necazurile și nevoile.⁶

Un alt principiu fundamental pentru pastorație a formulat Mântuitorul când a spus:„Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe mine să săvârșesc lucrul Lui” (Ioan 4, 34). Aceasta înseamnă că rostul de căpetenie al slujitorilor lui Dumnezeu în lume este să facă cunoscută voia lui Dumnezeu și să ajute la împlinirea ei, în scopul suprem al mântuirii oamenilor. Dezideratul ultim al activității preotului este organizarea Bisericii după asemănarea Sfintei Treimi, adică unirea sau adunarea tuturor în Împărăția lui Dumnezeu. ⁷

Preoția „împărătească” sau „duhovnicească” a tuturor creștinilor este într-un fel premergătoare preoției sacramentale sau ierarhice. Despre această preoție împărătească vorbește mai ales Sfântul Apostol Petru: „Dar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de la Dumnezeu ca să vă vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2, 9 ); Și voi, ca niște pietre vii, faceți-vă pe voi înșivă casă duhovnicească, preoție sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicești, bine plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (I Petru 2, 5). Sfântul Apostol Ioan scrie în același sens: „Și ne-a făcut Iisus Hristos pe noi împărăție, preoți lui Dumnezeu și Tatălui Său” (Apocalipsă. 1, 6); „Și i-ai făcut pe ei Dumnezeului nostru, împărăție și preoți și vor împărății pe pământ ”(Apocalipsa. 5, 10). ⁸

Sfântul Apostol Pavel este un model al păstorilor creștini. Primii păstori creștini (episcop, preoți și diaconi) sunt orânduiți, precum se știe, de Sfinții Apostoli, care, după ce au primit ei înșiși putere de sus (Luca 24, 49), adică hirotonia directă a harului Duhului Sfânt pogorât asupra lor în ziua Cincizecimii, n-au zăbovit să așeze în orașe și cetăți episcopi, ca cei doi cunoscuți și iubiți discipoli ai Sfântului Apostol Pavel, Timotei în Efes și Tit în Creta, preoți, ca cei din Efes și Milet, pe care Sfântul Apostol Pavel îi convoacă și le ține o cuvântare într-una din călătoriile misionare, și diaconi, ca cei șapte aleși la Ierusalim și hirotoniți de Sfinți Apostoli. Acestor primi păstori, Sfântul Pavel le dă cele dintâi povățuiri, sfaturi și reguli pentru comportarea și activitatea lor de păstori. ⁹

Conștiința profundei răspunderi a sarcinii preoțești, Sfântul Apostol voiește să o insufle slujitorilor bisericești din Milet și Efes, atunci când accentuează că investirea lor cu greaua sarcină a preoției nu s-a făcut de către oameni, ci de către Duhul Sfânt, adică prin puterea divină a harului primit de ei la hirotonie. Pe plan social, una dintre datoriile slujitorilor Domnului este să ajute pe cei slabi.¹⁰

Tot așa diaconii să fie cucernici, nu îndoielnici la cuvânt, nebăututori de vin mult, neagonisitori de câștig urât, păstrând taina credinței întru cuget curat. Diaconii să fie bărbați ai unei singure femei, să-și chivernisească bine casele și pe copiii lor. Pentru că cei ce slujesc bine ca diaconi dobândesc un loc de cinste și o mare îndrăzneală în credința care este Iisus Hristos. ¹¹

Precum se vede, calitățile cerute păstorilor creștini sunt diverse, unele pur religioase, altele morale, altele sociale. Unele se referă la însăși persoana preotului, altele la familia lui. Unele au în vedere condițiile speciale ale creștinismului , ca de exemplu, aceea că preotul nu trebuie să fie de curând botezat, adică să aibă oarecare vechime în calitatea de creștin, pentru a i se putea verifica sinceritatea și vocația pentru preoție.¹²

Reținem îndeosebi accentul pe care Apostolul neamurilor îl pune pe una dintre calitățile cerute preotului din epoca apostolică, aceea de a fi destoinic să învețe pe alții, să îndemne la învățătura cea sănătoasă și să mustre pe cei potrivnici, preotul trebuie să fie, adică, superior credincioșilor săi prin înțelepciune și pregătirea sa culturală, prin cunoașterea temeinică și profundă a Sfintei Scripturi și a adevărului de credință și prin iscusința în propovăduirea, susținerea și apărarea lor împotriva deformărilor sectare sau eretice. ¹³

Preoții trebuie să fie recrutați din rândurile creștinilor cu alese virtuți și plini de evlavie. Condițiile pentru intrarea în cler sunt înșirate de Apostol mai pe larg în I Timotei 3, 2-12 și ceva mai pe scurt în Tit 1, 6-9.¹⁴

Slujirea preoțească este indispensabilă pentru viața religioasă a comunităților creștine și de aceea Epistola către Evrei adresează creștinilor îndemnul de a asculta și de a se supune preoților, denumiți aici conducători. Sfântul Apostol Pavel îl îndeamnă pe Timotei să aibă grijă ca: „preoții care își ține bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste…”(I Timotei 5, 17) adică să fie ascultați de credincioși și să primească o parte mai mare din darurile aduse de credincioși la biserică, daruri care erau împărțite săracilor și membrilor ierarhiei. ¹⁵

Din cărțile Noului Testament rezultă, deci, că preoția este a două treaptă ierarhică, după treapta diaconatului. Față de diaconi, care erau ajutători ai lor, preoții aveau întreită misiunea: sfințitoare, învățătorească și conducătoare. Deși erau numiți uneori episcopi, slujirea lor în Biserică apare bine determinată, neputându-se confunda cu slujirea diaconilor și nici cu cea a episcopilor. ¹⁶

Sfinți Apostoli, în grija pentru Bisericile de curând întemeiate, au hirotonit episcopi, așezându-i în cetățile cele mai importante și în care se găseau un număr mai mare de creștini. ¹⁷

Cuvântul „trimis” este specific Noului Testament. Ideea de trimis sau apostol și acțiunea lui sunt exprimate mai ales prin verbul a trimite, din care derivă substantivul apostol. Septuaginta folosește termenul doar o dată, cu înțelesul de trimis exprimând ideea ebraicului „Șeliah” , cu referire la proorocul Ahia, trimis să vestească o nenorocire. ¹⁸

Sfântul Apostol Pavel este, totodată, cel mai mare îndrumător duhovnicesc pe care l-a avut creștinătatea, după Mântuitorul, iar legea de temelie a activității sale de îndrumare duhovnicească a fost iubirea. Prin această mare putere sufletească a izbutit să atragă la sine și să facă ucenici și colaboratori devotați, ca Timotei, Tit, Luca, Onisim, Filimon, pe care i-a crescut în așa fel ca la rândul lor, și ei să devină îndrumători și păstori de nădejde ai Bisericii. ¹⁹

Prețioase sfaturi dă Sfântul Apostol Pavel și despre adaptarea metodelor pastorale la îndrumarea diferitelor vârste și categorii de credincioși, adică despre felul cum în care să învățam pe tineri și pe bătrâni, pe femei și pe văduve și mai ales, pe cei care au posibilitatea de a ajuta pe săraci, pe văduve și orfani. De repetate ori întâlnim, între sfaturile și îndrumările pe care Apostolul neamurilor le dă ierarhiei bisericești din vremea sa, îndemnul de a propovădui pacea, iubirea și buna înțelegere între credincioși, de a prețui și a promova munca cinstită pentru agonisirea celor de trebuință pentru a trăi, de a se supune ocârmuitorilor statului și de a fi gata de a sări oricând la tot lucrul bun, de folos obștesc, de a feri pe credincioși de credințe păgânești și deșarte, de superstiții, de „basme lumești și băbești” ²⁰.

Sfântul Apostol Pavel subliniază însă adesea și respectul pe care credincioșii îl datorează preoților și mai ales, acelora care își împlinesc bine slujba lor. Lui Timotei, care pe atunci nu era prea înaintat în vârstă, îi spune de pildă: „Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale…”(I Timotei 4, 12), iar ceva mai departe: „Preoții care cârmuiesc bine să fie învredniciți de îndoială cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea și cu învățătura, pe care o dau altora” (I Timotei 5, 17).²¹