În aceeași categorie a formelor denaturate ale vieții de familie intră și relațiile nefirești de natură homosexuală. Nu este cazul să mai discutăm despre atitudinea Bisericii față de astfel de anomalii. Ceea ce este mai dramatic este faptul că se caută cu disperare transformarea acestor relații în parteneriate civile recunoscute de stat și drept urmare legitime . Pasul următor, poate mai grav decât acesta, este posibilitatea înfierii de copii de asemenea cupluri, cu urmări grave asupra creșterii, educării și integrării sociale a respectivilor copii. Nu mai puțin nocive sunt toate devierile de natură sexuală, cuprinse în deja celebra sintagmă LGBTQ, care înglobează suma tuturor pervertirilor firii umane, patimi ce coboară omul sub nivelul animalității. Se adaugă în mod necesar la această paletă de anormalități și legalizarea și încurajarea prostituției, apoi fecundarea in-vitro și nu în ultimul rând mișcarea feministă, ca o mișcare ce aduce cu sine „emanciparea femeii de sub dictatura bărbatului și a societății condusă de acesta”. Toate aceste denaturări ale ființei umane și a noțiunii de familie au ca rezultat direct pierderea oricărui sistem de ghidare morală și ca urmare, efectele secundare nu au întârziat să apară și din păcate se amplifică.
O altă categorie de cauze o constituie conflictul dintre generații dintre membrii familiei, care îi face pe tineri să trăiască având iluzia unei libertăți prost înțeleasă, care conduce la libertinaj și viețuire pătimașă. Un factor esențial în acest fals conflict îl constituie influența mijloacelor de informare în masă, care transformă conștiința neexperimentată a tânărului și o exploatează cu perfidie, alimentându-i atitudinile rebele, iluzia atotputerniciei, a posibilităților fără margini și fără responsabilități, inoculându-i în mod voit și subliminal sexualitatea ca mod de viață.
Căsătoriile mixte sunt o altă problemă majoră pentru omul contemporan. Având ca argumentație iubirea care nu se lasă condiționată de nici o „dogmă retrogradă”, excluzând din aceast peisaj cu totul importanța apartenenței la o anumită comunitate ( ceea ce aduce cu sine anumite drepturi și responsabilități) și mergând pe sloganul atât de fals că „Dumnezeu este același” pentru toate credințele, se ajunge de cele mai multe ori la diferențe familiale irecuperabile. De cele mai multe ori, datorită diferențelor culturale, de credință sau familiale, cei doi parteneri ai relației mixte rămân necununați, iar copiii nebotezați.
La acestea toate se adaugă și ușurința cu care astăzi se pot desface căsătoriile din punct de vedere legal, al statului. Cu o simplă „înțelegere amiabilă notarială” se poate dizolva actul de căsătorie civilă. Numărul divorțurilor este în creștere alarmantă datorită ușurinței cu care se poate „desface” căsătoria. La aceasta contribuie în mod esențial și faptul că astăzi, căsătoria nu mai este concepută ca o unitate indisolubilă realizată prin lucrarea harului dumnezeiesc, ci doar un simplu contract social, încheiat cu posibilitatea „rezilierii”, chiar și unilaterale.
Toate aceste situații provin din slăbirea sau chiar dispariția vieții spirituale adevărate a familiei, cauzate de lipsa de instrucție, de educație religioasă și de negarea valorilor creștine. Ateismul materialist și secularizarea și-au pus amprenta puternic pe sufletele oamenilor, modificându-le în mod dramatic modul de a înțelege viața și familia, orientându-i doar spre urmărirea bunăstării materiale, uitând de Dumnezeu și de semeni.
În acest context de idei, se impune cu necesitate din partea slujitorilor Bisericii un efort susținut de intensificare a catehizării în scopul „reîncreștinării” oamenilor. Trebuie accentuată ideea că familia își are modelul și izvorul natural și supranatural în Taina Sfintei Treimi. Așa cum iubirea este liantul din sânul Sfintei Treimi, tot stfel, iubirea este fermentul care leagă, unește și proiectează spre veșnicie familia.
Familia creștină sănătoasă ia naștere doar în Biserică, prin Taina Cu nuniei, ca lucrare harică a Duhului Sfânt. Drept urmare, suntem datori să conștientizăm tinerii că orice formă de conviețuire, fără binecuvântarea lui Dumnezeu, nu este îngăduită. În același timp, se impune ca duhovnicii să fie foarte atenți în abordarea acestor forme parazitare ale vieții de familie (concubinaj, adulter, homosexualitate etc.), căutând cu orice preț salvarea oamenilor din aceste păcate grele, mai ales în scaunul spovedaniei, firește.
De mare importanță este catehizarea tinerilor care se căsătoresc, precum și obligativitatea ca ei să se spovedească și să se împărtășească înainte de Taina Cununiei. Se impune apoi ca la săvârșirea Logodnei și a Cununiei, să se țină întotdeauna un cuvânt de învățătură în care să se explice importanța, simbolismul și sensul profund teologic al slujbei săvârșite, precum și drepturile și responsabilitățile ce revin soților în cadrul căsniciei. De asemena, este esențial ca și tânăra pereche să cunoască scopurile familiei creștine, insistând în special asupra importanței nașterii de prunci, avertizând că orice mijloc contraceptiv este o barieră împotriva vieții. De asemenea, trebuie atenționați mirii de gravitatea săvârșirii avortului și de consecințele grave ce decurg din săvârșirea acestui păcat.
O măsură ce ar trebui impusă în practica liturgică a Bisericii noastre este aceea de a nu administra slujba Logodnei separat, cu mult înaintea Cununiei, aceasta pentru că mulți oameni cred că prin această ierurgie se oferă posibilitatea începerii vieții intime de cuplu. Drept urmare, mulți consideră această slujbă suficientă și abandonează primirea Tainei Cununiei și ulterior mulți se despart. Logodna este doar o făgăduință, o promisiune și nu ține locul Tainei Căsătoriei, astfel că ea nu dă dreptul de consumare a legăturii intime dintre parteneri.
O problemă serioasă și foarte gravă este cea a concubinajului. Astăzi, tot mai mulți tineri aleg „să locuiască împreună” înainte de căsătorie, uneori chiar îndemnați de părinți, pentru a verifica dacă sunt sau nu „compatibili” pentru împreună viețuire. Această situație este o capcană demonică, o amăgire, căci odată ajunși în aceeași casă, va începe viața de cuplu, cu tot ce presupune ea, o viață desfrânată, fără nici o binecuvântare. Preoții trebuie să fie neîndurători cu asemenea spețe, îndemnând la spovedanie și revenire pe calea cea firească a celor doi, prin pocăință sinceră și îndreptare.
Problema căsătoriilor mixte este una din ce în ce mai acută, mai ales în contextul celor ce au ales să trăiască în străinătate. Aici li se oferă ocazia căsătoriilor mixte, dar din dorința de a trăi cu binecuvântarea Bisericii, vin să se căsătorească după legea ortodoxă. Este de preferat ca asemenea cununii să nu se facă, sau să se facă după convertirea prealabilă a părții eterodoxe. În cazul în care acest lucru se refuză, este absolut necesară opinia ierarhului locului. În acest ultim caz, după oficierea căsătoriei, preotul e dator să se îngrijească de partea ortodoxă a familiei, să vegheze la păstrarea în condiții normale a elementelor de credință specific ortodoxe, dar în aceeași măsură să se asigure de respectarea credinței celuilalt soț, într-un climat de pace și bună conviețuire reciprocă.
Unul din fenomenele pe care trebuie să le urmărească slujitorii bisericii în parohiile de care răspund este acela al „copiilor străzii”, pentru care trebuie să depună eforturi susținute. Împreună cu membrii comunității, în măsura posibilităților materiale, trebuie să caute să îi atragă pe acești copii, victime nevinovate ale societății decăzute în care trăim, să îi călăuzească spre un drum normal de viețuire, oferindu-le ajutoare, creându-le condiții de școlarizare și studiu, oferindu-le asistență medicală. Aceeași grijă trebuie să fie arătată și celor care se găsesc în lipsuri și neputințe: bătrâni, bolnavi, neputincioși etc.
În același context al slăbirii și dispariției vieții duhovnicești se mai încadrează două aspecte fundamentale. Mai întâi problema atât de complexă a „bolilor spirituale” care macină din plin omul secolului nostru și apoi prblema „alternativelor spirituale” care se regăsesc în cele mai subtile și perfide oferte spirituale cu care este ispitită omenirea de astăzi.

[1]  Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. I, ediția a II-a, Ed. Trinitas, București, 2014, pp 567-568.

[2]  Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, trad. din limba rusă de Lucia Ciornea, Ed. Sophia- Cartea Ortodoxă, București, 2008, pp. 221-223.

[3]  Ibidem, pp. 225-227.

[4]  Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, op. cit., pp 568-569.

[5]  ***, Ce ar trebui să știe tinerii despre nuntă și viața de familie, trad. de Gheorghiță Ciocioi, Editura de Suflet, București, 2015, pp. 92-93.

Dacă vom privi în istoria umanității, vom putea observa că întotdeauna au existat pericole și amenințări pentru viața de familie, dar comparativ cu epoca istorică pe care o parcurgem, aceste probleme erau odinioară mult mai puține și se manifestau la scară mult mai redusă în relațiile dintre soți și în cadrul societății. Familiile erau puternice și durabile și nu se destrămau cu ușurința de astăzi. Așa cum am arătat în paginile anterioare, singurul motiv și singura cauză a divorțului era adulterul sau călcarea credinței conjugale și a sfințeniei vieții de familie, lucru care echivalează cu moartea morală. Ulterior, concomitent cu involuția morală a societății, s-au alăturat și alte motive de divorț, asemănătoare cu moartea. Astfel, se poate vorbi de moarte morală: alienație incurabilă, crima, avortul, atentatul la viața unuia dintre soți, osânda gravă din partea duhovnicului (pentru păcate grave- adulter, boală venerică, silirea la acte imorale, refuzul vieții conjugale, părăsirea domiciliului). Apoi se poate vorbi de moarte religioasă: apostazia, erezia, ținerea în brațe a propriului copil la botez. Apoi moarte fizică „parțială”: impotența, boala incurabilă și contagioasă. Și în sfârșit, moartea civilă: declararea unui soț dispărut, anularea căsătoriei prin hotărâre judecătorească, călugărirea sau alegerea de episcop. Motivele acestea au fost acceptate treptat și de Biserică.

Cu timpul, cauzele ce au condus la distrugerea și destrămarea unirii conjugale s-au înmulțit și mai mult. Majoritatea au fost rezultatul imediat al îndepărtării sau ruperii legăturii (dispariția conștiinței morale) cu Dumnezeu, al slăbirii și dispariției credinței în general, un rezultat al „emancipării” promovate cu multă acrivie de o serie întreagă de doctrine și ideologii politice și sociale deviante și deviate, care L-au eliminat pe Dumnezeu și legile moralei creștine, ajungându-se astăzi la ceea ce numim în mod generic „secularizare”.[1]

În mod special, în zona de est a Europei, pe locul fostului lagăr comunist, teritoriu din care face parte și țara noastră, materialismul dialectic și ideologia marxist-leninistă și-au pus amprenta în mod malefic asupra societății. Lupta pentru „transformarea omului nou”, format după tiparul ideologiei demonice marxiste, viza în primul rând distrugerea conștiinței de sine a persoanei și a căminului familial ( ca leagăn al dezvoltării și creșterii comuniunii după modelul creștin). Atitudinea pe care o manifestă societatea față de familie și căsătorie, este un indicator excelent al nivelului ei moral (sau imoral). Nu întâmplător, lupta acestor ideologii demente comuniste era însoțită de batjocorirea relațiilor de familie și de discursuri ce susțineau proclamarea așa-numitei „iubiri libere”. Potrivit acestei ideologii, după natura sa, bărbatul este o ființă poligamă, iar căsătoria și familia sunt niște categorii temporare istorice. Se afirma cu vehemență că familia constituie o piedică pentru aplicarea principiului de comuitate de turmă, iar indisolubilitatea căsătoriei presupune cauze economice (materiale) și este susținută de religie, ceea ce pentru societatea socialistă este de neacceptat. Ca atare, se propunea întoarcerea femeii la producția socială, ca semn al „eliberării ei”, femeia putând să fie mult mai de folos „în producție”, astfel rămânându-i pentru familie foarte puțin timp. Literatura „de specialitate” arăta că prin educația primită acasă, prin grija mamei, tânăra generație era pândită de pericolul religios, „opiumul popoarelor”. Drept urmare, femeia trebuia implicată în diverse activități sociale, prin aceasta eliminându-se orice influență asupra copiilor ei.[2]

Cel mai eficient mod prin care se lupta contra religiei era ruperea copilului de lângă propria mamă. În acest sens, era necesar ca mama să se angajeze. Pentru aceasta s-a procedat la micșorarea salariilor unei părți a populației, ajungându-se astfel ca familia să nu mai poată fi întreținută doar de câștigul unuia dintre soți. Ca urmare, se cerea schimbarea psihologiei femeilor, pentru a le determina să considere serviciul mai presus de responsabilitățile de mamă și soție, urmarea directă fiind abandonarea copiilor în grija instituțiilor statului (sau în grija străzii), limitându-se astfel influența părinților asupra educației copiilor. Celebra sintagmă „cei șapte ani de acasă” a fost înlocuită cu una corespunzătoare vremurilor, adică „așa cum te învață la școală”. Mulți își amintesc de copilăria petrecută pe stradă, cu „cheia de gât”, acolo unde se crea o subcultură în care nici nu se putea pomeni de Dumnezeu și de credință. În mod evident, nu se putea vorbi de deprinderea exercițiului rugăciunii și practicarea ei, pentru că generația tânără nu avea de unde să învețe aceste lucruri. Participarea la slujbele Bisericii reprezenta un pericol pentru om, întrucât urmările erau dintre cele mai dure din partea organismelor statului. În mod parșiv, duminica și în zilele de sărbătoare polulația era angrenată în „muncă patriotică” în timpul Sfintei Liturghii, tocmai pentru a se elimina orice șansă de participare.

În ceea ce privește instituțiile de învățământ, Dumnezeu a fost „pus în ilegalitate”. Teoria creaționistă creștină a fost înlocuită cu teoria evoluționistă darwinistă. Orice urmă de catehizare sau orice informație religioasă era interzisă, urmările fiind foarte dure.

Legat de conceptul de „iubire liberă” promovat de marxism, acesta consta în lipsa de responsabilitate și a sentimentului datoriei reciproce a soților și ca urmare, dispariția conștiinței de jerfă pentru familie și a luptei pentru desăvârșire spirituală. Aproape că nu se pomenea de fidelitate conjugală. Iubirea era privită ca o pasiune, iar dacă se făcea vreo aluzie la căsătorie, era prezentată ca o fericire personală, ca o satisfacere a patimilor, considerate cu atât mai minunate cu cât nu era cu putință să mai fie potolite.[3]

În mod paradoxal, dar explicabil, acest mod de a privi lucrurile nu a dispărut odată cu distrugerea comunismului. Din potrivă, societatea zilelor noastre a preluat conceptele de bază ale acestei doctrine și le-a prelucrat într-o formulă „nouă”, care corespunde „necesităților ” actuale. Formula aceasta se numește „neo-marxism” și revalorizează temele esențiale ale epocii nu de mult apuse sub tutela atât de perfidă a „corectitudinii politice” ce caută să promoveze „drepturile omului”. Ceea ce este interesant și terifiant în același timp este faptul că această ideologie nouă nu s-a implementat doar în spațiile ex-sovietice, ci s-a propagat și se susține cu mare aplomb la nivel global. Dacă odinioară omul se vedea obligat să accepte ideologia marxistă sub amenințarea represiunii, paradoxal, acum neo-marxismul este promovat și acceptat cu mult entuziasm de către mase din ce în ce mai largi de populație. În numele „toleranței”, al „corectitudinii politice” și al „drepturilor omului” tot ceea ce apăra familia autentică este trecut sub semnul întrebării, ajungându-se la decadență morală inimaginabilă, pervertirea sentimentelor familiale legitime, distrugerea conceptului de familie sau mai grav condamnarea identității de gen prin cultivarea cu îndârjire a „teoriei genurilor”.

Cercetând cu atenție, vom vedea că există o serie întreagă de cauze care au produs secularizarea societății actuale. Prima cauză este accentuarea individualismului, a egoismului și a grijii exagerate de sine. Egoismul duce la uitarea obligațiilor sau a datoriilor față de cei apropiați și în mod special față de membrii familiei. Căutând în relația conjugală doar satisfacerea plăcerii erotice, se neglijează scopul primordial al familiei, respectiv nașterea, creșterea și educarea copiilor. Urmarea directă a fost diminuarea excesivă a numărului de copii în familie, creșterea numărului avorturilor și proliferarea industriei farmaceutice cu destinație contraceptivă. La această lipsă de dorință de a avea copii conduce și modul de a înțelege viața și relația bărbat-femeie până la căsătorie. Cu o experiență destul de bogată în domeniul vieții sexuale, obținută prin traiul în concubinaj, sau prin schimbarea repetată a partenerilor, astfel încât viața de familie nu mai oferă nici un fel de curiozitate și noutate, un tânăr sau tânără care a petrecut o bună parte din viață în acest mod, nu va mai fi interesat de căsătorie, familie, copii, ci doar de plăcerea erotică. Începerea vieții sexuale de timpuriu și mai ales încurajarea lor de a face aceasta, așa cum o fac unii medici și factori răspunzători ai educației (uneori chiar părinții), socotind că aceasta este chiar o necesitate pentru tineri, sunt foarte periculoase. Consumarea vieții intime înainte de căsătorie are ca rezultat direct blazarea, îmbătrânirea precoce, epuizarea forțelor sufletești și trupești, lipsa de interes pentru întemeierea unei familii și pentru nașterea de prunci și erijarea în asumarea responsabilităților familiale. Fecioria înainte de căsătorie a ajuns „floare rară”, în procent de aproape 90% dintre viitorii soți trecând deja prin experiența sexuală. ^[4]

Într-un astfel de context, rata avorturilor este năucitoare, natalitatea este în continuă scădere și fenomenul „copiilor străzii” este într-o permanentă acutizare.

„Din încălcarea nunții și a vieții de familie se nasc cele mai grave urmări pentru copii, societate, stat. Astfel, nunta nebinecuvântată lipsește de binecuvântarea lui Dumnezeu familia. Copii știu că părinții lor nu au cinstit legea și ușor ajung la gândul că nici ei nu trebuie să o cinstească mai mult decât părinții lor. Declinul moral, început de părinți, se continuă în copii și pe mai departe. Dezordinea părinților este dezordinea întregului. Prin urmare se ajunge, în chip firesc, la încălcarea legilor nunții și castității și urmează faptele pe care le înfățișează prorocul într-o astfel de societate: ‹‹ Că nu mai este credință, nici iubire, nici cunoaștere de Dumnezeu în țară. Toți jură strâmb, mint, ucid, fură și sunt desfrânați; săvârșesc fapte silnice, iar sângele vărsat curge peste sânge.›› (Osea 4, 2-3)^[5]”.

A doua cauză determinantă în slăbirea sau dispariția universului familial o constituie „noile modele de familie”, care în realitate nu sunt altceva decât forme denaturate ale mediului firesc și natural de viețuire a bărbatului cu femeia. În acest sens, amintim în primul rând concubinajul, numit și „unire consensuală”, această formă artificială de conviețuire, care încearcă a fi legalizată în societatea românească. Din punct de vedere moral, acest tip de conviețuire este păcat, fiind socotit desfrânare, fărădelege, putându-se destrăma oricând. Este modul cel mai superficial de a privi relația bărbat-femeie, întrucât nu se pune problema niciunei responsabilități, ci doar a unui provizorat convenabil. Pentru a-și justifica oarecum existența, concubinajul este considerat de unii drept o „căsătorie de probă”, concept ce nu are nici o acoperire (nici măcar ca experiment social). O urmare directă a concubinajului este familia monoparentală, în care unul dintre parteneri, în cazul nașterii unui copil din legătura lor trupească, îl crește pe acesta fără ca celălat să aibă vreo obligație, iar când părinții se despart (cum se întâmplă în majoritatea cazurilor) acesta rămâne cu un singur părinte. Majoritatea copiilor străzii provin din asemenea relații. (va urma)

[1]  Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. I, ediția a II-a, Ed. Trinitas, București, 2014, pp 567-568.

[2]  Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, trad. din limba rusă de Lucia Ciornea, Ed. Sophia- Cartea Ortodoxă, București, 2008, pp. 221-223.

[3]  Ibidem, pp. 225-227.

[4]  Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, op. cit., pp 568-569.

[5]  ***, Ce ar trebui să știe tinerii despre nuntă și viața de familie, trad. de Gheorghiță Ciocioi, Editura de Suflet, București, 2015, pp. 92-93.

Având ca model jertfa Mântuitorului pentru mireasa Sa Biserica, modelul iconic al familiei creștine, putem afirma cu certitudine că cel care iubește simte că trăiește cu adevărat numai în clipa în care se dăruiește total celui iubit, numai când este în stare să și moară pentru cel iubit. Dăruirea se valorizează total în jertfă. Avem în căsnicie un canon, întrucât nașterea și creșterea copiilor, grija familială, activismul social, înfrângerea egoismului, a gândirii egoiste, fidelitatea față de un singur partener, înseamnă fără îndoială o cruce. De aceea, la slujba Cununiei se cântă imnul „Sfinților mucenici…”.

Pe de altă parte, fără a-L avea în vedere pe Dumnezeu, căsătoria apare doar ca un simplu act social. Iubirea fără Mântuitorul este epuizabilă, este limitată și nedeplină. Bărbatul și femeia se apleacă unul asupra celuilalt cu iubire. Inconștient, uitând de sine pentru a-l cunoaște și a-l iubi pe celălalt, pentru a i se dărui total din iubire, omul căsătorit realizează un act de mare smerenie. În plus, el se iubește pe sine iubind pe celălalt, fără a conștientiza acest lucru, dar împlinind în același timp porunca „iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Iubirea conjugală este temeiul pe care se realizează unirea persoanelor iubite, iar în această unire are loc adevărata dăruire. Nașterea de prunci și asumarea creșterii lor cu toată responsabilitatea este mărturia cea mai concretă a disponibilității soților de a se jertfi, de a nu rămâne în sferele egoiste ale vieții în doi, de a spori și înmulți iubirea prin crearea unei lumi noi. Porunca înmulțirii neamului omenesc este în aceeași măsură și un dar divin. Chipul lui Dumnezeu, sădit în protopărinții neamului omenesc, se întinde, prin naștere și înălțare duhovnicească, la întregul neam omenesc. Prin dragostea soților, viața umană este permanent creată și recreată, prelungindu-se astfel procesul de creație divină. Purtând în ființa lor chipul lui Dumnezeu, soții sunt în măsură să răspundă invitației de a fi ei înșiși creatori, dând viață altor oameni prin iubirea care îi unește. De asemenea, în căsnicie, bărbatul și femeia se oferă reciproc în perspectiva aceluiași chip al lui Dumnezeu, din perspectiva celuilalt. Finalitatea acestei dăruiri este transfigurarea unuia pe baza celuilalt și faptul că fiecare îl vede pe celălalt ca manifestare a Mirelui Ceresc.[1]

Având în vedere cele afirmate mai sus, putem deduce ușor însușirile ființiale ale familiei creștine: unitatea, trăinicia, sfințenia și egalitatea între soți. De asemenea, familia este chemată să-și împlinească menirea: înmulțirea neamului omenesc, ajutorarea reciprocă a soților, înfrânarea trupească și mai ales, realizarea desăvârșirii în dragoste dintre soți, spre împlinire reciprocă, transmițându-și unul altuia calitățile și darurile, care sunt specifice fiecăruia, îmbunătățindu-se reciproc și formându-se reciproc și mai ales lucrând la mântuirea familiei.[2]

Înmulțirea neamului omenesc este legată în mod ființial de ideea de familie, respectiv cuplu bărbat-femeie. Încercările lumii contemporane de pervertire a conceptului de familie, în accepțiunea firească, s-a materializat prin acceptarea ca „familie” în cazul cuplurilor homosexuale, fie că este vorba de doi bărbați sau două femei. Fără urmă de tăgadă, asemenea situații se plasează în contextul degenerării și exacerbării păcatelor și patimilor dintre cele mai grave și perverse, aflându-se sub „tutela” atât de mare (din păcate) a desfrânării, cu toate fațetele ei. Aceste legături deviante trădează setea pătimașă a omului pentru a-și satisface poftele trupești și cu multă cutezanță mai nou, sub protectoratul legalității din partea statului laic. Indiferent de argumentele ce se aduc în sprijinul acestor persoane cu orientări homosexuale (homosexualitatea ca boală genetică, afecțiunea sporită a cuplurilor de femei, eliberate și emancipate de sub tirania și brutalitatea bărbaților), argumente demontate și demontabile oricând de o minte normală, Ortodoxia nu poate fi sub nici o formă de acord cu aceste orientări. Morala creștină propune acestor persoane descoperirea adâncilor semnificații duhovnicești ale sexualității umane, nu doar cea pur senzuală, frumusețile căsătoriei și familiei creștine, ca mediu optim al dezvoltării umane și conștientizarea stării de păcat, însoțită de dorința de întoarcere și pocăință. Este foarte important de precizat că Biserica înfierează păcatul, dar privește și primește cu bunătate, milă și disponibilitate păcătosul, ca pe o persoană aflată în suferință, care are nevoie de ajutor pentru a se ridica din boala care îi macină ființa și mutilează moral viața, indiferent de om. Mai grav de atât, posibilitatea ca astfel de cupluri să înfieze copii oferă perspectiva unei ruinări ființiale a copilului adoptat de un astfel de cuplu. În același context de idei se situează și inseminarea artificială a unor femei ce aparțin acestui tip de legătură, demonstrându-se prin aceasta dispariția oricărei urme de etică. Un vechi dicton spune că „somnul rațiunii naște monștrii”, iar toți acești monștrii nu fac altceva decât să mutileze sănătatea și normalitatea lumii.[3]

Legat de ajutorarea reciprocă a soților, însoțirea cea după lege se face „la bine și la rău (greu)”, până la moarte, iar conviețuirea în armonie și fericire presupune, fără echivoc sprijin și jertfă, ajutor și îngăduință. Din primele momente ale relației dintre cei doi, nu doar din clipa întemeierii familiei, prietenii și mai apoi soții, sunt datori să își ofere sprijin și ajutor reciproc, pentru a putea înfrunta toate ispitele și încercările ce planează asupra familiei. Ajutorul pe care și-l datorează, prin obligațiile ce revin din Taina Cununiei, este atât de natură materială, cât și spirituală și duhovnicească.[4]

Temperarea pornirilor trupești, fizice dintre soți, a imboldului spre plăcere trupească, este încă una dintre finalitățile căsătoriei. Sfinții Părinți au condamnat cu vehemență păcatele trupești (așa cum o face de altfel și Sfânta Scriptură), oferind în același timp și mijloacele cele mai eficiente de luptă împotriva desfrânării. Totuși, în context familial, Părinții au considerat că, deși este un semn al căderii în păcatul strămoșesc, pofta trupului este parte componentă a firii umane, un afect natural, iar atunci când ea este satisfăcută în cadrul familiei, alături de persoana iubită, cu respectarea destinației ei inițiale și a bunului simț întrepătruns de elementul duhivnicesc, ea este nevinovată și constituie o formă a manifestării iubirii și dăruirii totale dintre soți. Chiar și în această cheie duhovnicească de a privi problema aceasta, este de dorit ca cei doi soți să ajungă să descopere registrul mult superior și cu mult mai bogat al unirii spirituale.[5]

Concepția ortodoxă privește persoana umană în integralitatea ei, o unitate organică spiritual-fizică. Ea înțelege că nu se poate neglija un aspect, pentru a acorda o prioritate totală celuilalt. Mai concret, rugăciunile de la Taine Cununiei nu evită să vorbească despre unirea fizică dintre soți, accentuând importanța ei pentru desăvârșirea comuniunii. Omul ca ființă spirituală, nu privește unirea fizică în sine ca scop, ci ca mijloc, întrucât realitatea spirituală supremă este comuniunea desăvârșită. Această comuniune desăvârșită constă în echilibrul dintre cele două unități, cea fizică și cea spirituală: „Dă-le lor…bună înțelegere sufletească și trupească…”[6] și „unește-i pe dânșii într-un gând, încununează-i într-un trup…”[7]. Nicăieri nu se cade așadar într-o materialitate vulgară, pervertită, dar nici într-un spiritualism sec, abstract, fără încorporare materială, fizică.[8]

Familia are, în acest sens, menirea de a pune frâu pornirilor spre desfrânare, manifestată și prin schimbarea partenerilor, fără asumarea unor responsabilități morale clare. Întrucât „partenerul sexual” este echivalat cu un „obiect” de satisfacere a unor porniri erotice, relația aceasta este echivalată de cele mai multe ori cu o „aventură”, ce se adaugă probabil la un „palmares”, situându-se astfel sub semnul infamiei. Legătura familială dă o altă profunzime relației conjugale, tocmai prin latura de responsabilitate și prin garanția fidelității. Dacă în primul caz, relația dintre cei doi parteneri ai „aventurii” este impregnată de egoism și dorința satisfacerii plăcerii proprii, în cadrul familiei, relația trupească presupune în mod obligatoriu iubire reciprocă, dăruire, jertfă de sine și responsabilitate.[9]

Scopul esențial și ultim al familiei, care le cuprinde în sine pe celelalte prezentate anterior, îl constituie mântuirea sufletului, sfințirea sau desăvârșirea. Familia creștină se deosebeșt de „relațiile deschise (libere)”, de care se vorbește din păcate din ce în ce mai des, relații ce nu prezintă nici o perspectivă reală viabilă, fiind lipsite de orice formă de moralitate și responsabilitate. Prin urmare, familia normală nu vizează doar împlinirea unor plăceri trupești și trecătoare, ci dobândirea fericirii soților, unul alături de celălalt și a întregului cămin familial și nu numai acum, în această viață, ci mai ales în veșnicie. Din acest motiv, Ortodoxia apără unitatea și indisolubilitatea familiei. În clipa în care o pereche de tineri optează pentru a urma calea căsniciei, trebuie să aibă convingerea fermă că acest pas nu se face pentru o perioadă determinată, ci pentru veșnicie, iar căminul lor trebuie să fie o anticipare a fericirii din Împărăția Cerurilor.[10]