GEORGE-CĂTĂLIN VÎLCU

Postul – calea întâlnirii cu Dumnezeu

Plecăm de la afirmaţia că postul este o dimensiune a Bisericii; face, practic, parte din structura Bisericii, pentru că Biserica este Trupul tainic al lui Hristos, care tinde spre desăvârşire, spre transfigurare, transcendenţă. Mesajul Evangheliei, propunerea Bisericii, mesajul Bisericii nu este altul decât transcendenţa, transfigurarea firii umane. Dumnezeu, Care ne-a creat, nu este izolat într-o transcendenţă absolută, iar noi, într-o imanenţă absolută, ci, în Hristos, în Persoana Fiului lui Dumnezeu, s-au unit cele două lumi – Dumnezeu şi omul, ceea ce înseamnă că este posibilă participarea noastră la viaţa divină, la viaţa lui Dumnezeu.

Postul este o problemă strict legată de om, de persoana umană, nu ţine de materie. Este o problemă mai degrabă duhovnicească decât una materială, deşi prima înţelegere pe care o descoperim la post ne duce cu gândul la partea materială (hrană, băutură, viaţă materială). Desigur, postul reglementează și aceste aspecte. Dar, nu! Postul ţine de dimensiunea duhovnicească a omului.

Din acest motiv, ar trebui să definim puţin persoana umană, ce este omul. Omul are o constituţie psiho-somatică, suflet şi trup; omul nu are trup şi suflet, ci omul este trup şi suflet! E o diferenţă foarte mare! Omul este trup şi suflet, este alcătuit din trup şi suflet. Aceasta înseamnă că transfigurarea vizează toată fiinţa umană, sufletul şi trupul. Nu doar trupul, nu doar sufletul.

Persoana umană, în plenitudinea ei, este chemată la transcendenţă. Transcendenţa necesită asceză, care apropie materia de spirit. Noi ştim că asemănarea omului cu Dumnezeu a avut-o omul în potenţă, prin dar, prin actul creator. Şi întucât chipul era dat, era deja primit, asemănarea era vocaţie, tot un dar al lui Dumnezeu; dar aceasta trebuia lucrată şi dobândită, prin comuniunea neîntreruptă cu Dumnezeu.

În acelaşi timp, omul este creat ca fiinţă flămândă şi însetată – şi material, şi spiritual. Foamea şi setea materială, însă, trebuia să se transforme într-o foame şi o sete spirituală, să se spiritualizeze întru totul. Părintele Alexander Schmemann dezvoltă acest aspect, în celebra sa lucrare, Postul Mare.

Postul este un mod de a fi, un mod de a exista al omului. Şi ne referim acum la post ca timp liturgic. Ca perioadă liturgică, postul este – cum foarte frumos spunea Mitropolitul Antonie Bloom – un timp al aşteptării. Iar lucrul acesta se vede mai ales în Postul Naşterii Domnului şi în Postul Sfintelor Paşti.

După ce a căzut în păcat, omul a junghiat şi a mâncat; Noe primeşte această poruncă. Prin post, omul încearcă să revină la starea primordială, cea de dinainte de păcat şi prin aceasta, să-şi spiritualizeze natura.

Dacă ar fi să înţelegem care este firea postului, sau natura lui esenţială, nu putem să nu evocăm, aici, capitolul 58 din Isaia şi, de asemenea, recomandările pe care le face Mântuitorul Hristos, atunci când vorbeşte despre post, despre rugăciune, prin care înţelegem că, de fapt, postul are o dimensiune spirituală adâncă şi foarte importantă.

Postul nu este o noutate adusă de creştinism; este întâlnit în diferite religii. Aproximativ toate religiile acordă postului o importanţă oarecare. Postul a fost şi este practicat din diferite motive, cu diferite scopuri şi în feluri diferite.

Egiptenii şi babilonienii practicau postul pentru ispăşirea păcatelor. Noţiunea aceasta, de păcat, sau sentimentul de păcat l-a avut omenirea, chiar dacă s-a îndepărtat de Dumnezeul Cel adevărat.

Greco-romanii practicau postul pentru dobândirea bunăvoinţei zeilor, din motive de igienă și înaintea întrecerilor sportive. Medicul antic Hipocrate recomanda postul. Pitagora de asemenea.

Pentru budişti (brahmani) postul e o regulă de viaţă.

Musulmanii au Ramadanul (Ramazan), postul de o zi sau de mai multe zile. Sigur că şi la evrei, în religia mozaică exista postul.

Care este, însă, diferenţa esenţială dintre postul creştin şi postul în celelalte religii? În creştinism, postul nu este un scop în sine, nu urmăreşte vreo performanţă şi nici nu are scop medical sau igienic, ca-n cazul celorlalte religii. Finalitatea postului creștin nu este alta decât înduhovnicirea omului și întoarcerea lui la Dumnezeu.

Postul este de sorginte divină, este din porunca Domnului adresată protopărinților Adam și Eva (restricția de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului).

Profeţii erau cei care făceau cunoscută legea. Prin legea primită de Moise (profetul prin excelenţă al Vechiului Testament) evreii posteau: ziua a 10-a din luna a 7-a – Ziua Curăţirii (Ziua Ispăşirii). După captivitatea babiloniană, mai intervin şi alte zile de post.

În vremea Mântuitorului, evreii ţineau câte o zi sau mai multe zile izolate, după cum voiau. De pildă fariseii posteau câte 2 zile: luni şi joi (Lc. 18, 12).

Erau şi posturi ocazionale: Moise a postit 40 de zile, înainte de primirea Legii; Daniel, trei săptămâni; Ilie, David şi alţi prooroci, toţi aveau rânduială de post.

Proorocii încearcă să spiritualizeze postul (Isaia 58). De asemenea evreii însoţeau postul şi de gesturi evlavioase: își „smoleau” fețele, se îmbrăcau în sac etc.. Mai ales la aceste practici (afișate total superficial) se referă Mântuitorul Hristos, atunci când îi mustră pe evrei.

Mântuitorul recomandă un post nou, împletit în mod organic cu rugăciunea, eliminând manifestările exterioare și îndemnând la asumare și interiorizare profundă a practicii postului.

Aşadar, postul este o şcoală a pocăinţei, la care orice creştin se cuvine să participe mereu, pentru a-şi adânci credinţa, pentru a-şi reevalua şi dacă este posibil, a-şi schimba viaţa. Este un minunat pelerinaj la sursele adevărate ale credinţei ortodoxe – o redescoperire a căii ortodoxe în viaţă.

Bibliografie selectivă:

Părintele Alexander Schmemann „Postul Mare”;

Sf.Ioan Gură de Aur „Despre Post”.

Scurt istoric al semnului Sfintei Cruci

Ieromonahul Nicolas Moulinier (traducere de M. Bojin),

după: https://www.crestinortodox.ro/religie/scurt-istoric-semnului-sfintei-cruci-69332.html

Obiectul acestui studiu nu este de a face istoricul crucii ca semn in general, sau al reprezentarilor sale, si nici de a lamuri posibilele semnificatii ale acestui simbol. Scopul nostru este mult mai modest, anume de a pune la indemana credinciosilor ortodocsi ceea ce se cu­noaste din istoria insemnarii cu sfanta cruce, ca gest de pietate al crestinilor.

Semnul crucii facut pe frunte este unul dintre riturile cele mai vechi ale Bisericii. Ca majoritatea acestor rituri, are destule parti enig­matice pentru cel care studiaza practica si dezvoltarea lui in istoria Bisericii. Cititorul nostru va judeca el insusi daca, adunand invataturi extrase din literatura patristica si liturgica si coroborandu-le cu stu­diile  savante, am reusit sa ajungem la o viziune mai precisa asupra acestui semn. Chiar din acest exordiu ne exprimam ignoranta  cu pri­vire la multe aspecte legate de acest subiect.

Sa adaugam ca diferentele de uz in modul de a se face semnul crucii au constituit, printre altele, un punct de dezacord intre Biserica ortodoxa si cea catolica. N-ar avea nici un rost sa le reproducem si sa prelungim astfel desartele si subiectivele consideratii ale unei gresite apologetici. Problema este nu de a sti daca trebuie sa facem semnul crucii cu palma deschisa, cu doua sau trei degete, de la dreapta la stanga, sau invers, nici sa evaluam a posteriori justificarile teologice ale acestor practici diferite. Mai curand este necesar sa vedem daca cel care se inseamna cu Sfanta Cruce se face, prin aceasta, partas al lui Iisus Cel rastignit si inviat. Daca cu adevarat se impartaseste din darul acestei prezente in chip viu, cu o dragoste si o credinta care sa-l duca la acceptarea slujirii pentru a ajunge apoi la dobandirea, cu El, a slavei. De asemenea, prin studiul nostru dorim sa punem in lumina lauda si cinstirea crucii, ca binefaceri duhovnicesti, iar nu sa dam reguli de inchinare. Si aceasta cu atat mai mult cu cat semnul crucii nu este specific crestin nici ca gest, si nici ca forma; ca simbol al fericirii, crucea se regaseste pe peceti, pandantive si stele cu mult inainte de era crestina.

Acest fapt nu trebuie sa ne duca la concluzia ca crestinii ar fi imprumutat acest semn de la cultele pagane. Ei trebuie priviti mai curand ca mostenitori ai traditiei mesianice iudaice, dupa cum vom vedea. De aceea este necesar, inainte de a studia semnul crucii, sa zabovim putin asupra semnului “Tav”.

Semnul Tav

In primele comunitati iudeo-crestine, credinciosii isi faceau pe frunte un semn care evoca altceva decat lemnul crucii pe care fusese rastignit Hristos. Cartea proorociei lui Iezechiel vesteste ca membrii comunitatii mesianice vor fi insemnati pe frunte cu semnul Tav. Litera Tav, ultima litera a alfabetului ebraic, il desemneaza pe Dum­nezeu, rol pe care, in alfabetul grec, il are omega. Pe vremea lui Iisus, litera Tav era reprezentata fie prin semnul crucii fie prin semnul “X”. Putem deci sa credem ca semnul in forma de cruce despre care vor­beste   Iezechiel, pecetea, este chiar Numele lui Dumnezeu.

Astfel ca primii crestini, majoritatea de origine iudaica, erau in­semnati pe frunte cu litera Tav, care indica numele lui Iahve, in ziua botezarii lor. Cuvintele Sfantului Evanghelist Luca: “Cel ce nu-si poarta crucea sa si nu vine dupa Mine nu poate sa fie ucenicul Meu”, pot cuprinde o aluzie liturgica la litera Tav in forma de cruce, marcata pe frunte.

Folosirea de catre crestini a Numelui lui Yahve, nu va parea ciu­data decat pentru cei care uita ca pentru comunitatile crestine primare, dupa cum marturiseste o omilie din secolul II, “Numele Tatalui este Fiul”. In Apocalipsa, Sfantul Evanghelist Ioan, apostol si teolog, vor­beste despre “o suta patruzeci si patru de mii care aveau numele Lui (al Mielului) si al Tatalui Lui scris pe fruntile lor”. Litera Tav cu care erau insemnati primii crestini desemna Cuvantul ca Nume al Tatalui si ii arata ca afierositi Lui.

Atunci cand comunitatile crestine au devenit majoritar grecesti, Tav a devenit Tau si a fost, in mod firesc, interpretat intr-un mod diferit.  El a fost inteles  ca simbol  al  crucii  pe  care a fost rastignit Hristos, mai ales ca multe pasaje ale Epistolelor Sfantului Pavel men­tioneaza “lauda” pe care o constituie crucea pentru crestini si o pre­zinta ca simbol al mantuirii omului.

La origine, crucea a fost privita nu ca aducere aminte de patima lui Hristos, ci ca un simbol al slavei Dumnezeirii revelate in Cuvantul intrupat. Chiar atunci cand va indica crucea pe care a fost rastignit Hristos ea va fi privita tot ca expresie a puterii dumnezeiesti care biruie moartea, cele patru brate ale sale aratand caracterul cosmic al lucrarii Sale mantuitoare.

Semnul crucii

Intalnim mai intai semnul crucii in ritualul botezului. De la in­ceputul secolului III, in Africa, ca si la Roma, insemnarea cu sfanta cruce constituie in mod traditional primul rit de initiere al catehumenilor. Ea era privita ca un semn indelebil si sfant al apartenentei la Hristos. Este de la sine inteles ca fiecare crestin era dator sa-l pastreze curat. Sfantul Ciprian ii incurajeaza pe martiri zicandu-le: “Fruntea ta sa fie intarita, pentru ca pecetea lui Dumnezeu de pe ea sa ramana intreaga”. Acelasi sfant afirma despre cei care nu abjura­sera in timpul prigoanei ca “fruntea lor, curatita prin semnul crucii, nu primise coroana diavolului, ci se pastrase pentru cununa Domnu­lui”. Fireste ca semnul crucii insotea administrarea tuturor celor­lalte taine.

Crestinii aveau o constiinta clara a faptului ca crucea era semnul ungerii lor. In epitaful lui Abercius (160-109?) se vorbeste despre crestinii din Roma ca despre “poporul insemnat cu pecetea straluci­toare”. Aceasta pecete este, chiar slavitul semn al crucii inscris pe fruntea lor. Dar ucenicii lui Hristos stiau de asemenea ca ea era o arma de aparare, puternica cu adevarat in razboiul, nevazut, duhovnicesc, impotriva ispitelor diavolesti. De aceea ei isi aduceau aminte de mantuirea primita la botez facandu-si cruce pe frunte ina­inte de orice lucrare. Un text gnostic, Acta Ioannis (150-180), men­tioneaza explicit insemnarea trupului cu sfanta cruce. Foarte repede semnul crucii a inceput sa insoteasca, ca binecuvantare si mijloc de pro­tectie, fiecare act din viata de zi cu zi.

Dar semnul crucii a fost de asemenea inteles si ca forma de exorcizare, ca arma de atac pentru a pune pe fuga demonii si pentru a se vadi astfel desertaciunea puterii pe care ei pretind a o avea asupra acestei lumi. Lucrare dezvaluita in experienta martirilor: demonii si idolii pagani se prabuseau in fata crucii.

Semnul crucii pana in secolele VII – VIII

S-a remarcat, desigur, ca in toate pasajele citate este vorba despre semnul crucii facut pe frunte. Sa remarcam de asemenea faptul ca in Traditia apostolica a Sfantului Ipolit al Romei se fac referinte la uzul insemnarii cu sfanta cruce, precedat de o “suflare” facuta in palma, reiterare a insuflarii Duhului primita la botez. Acest obicei pare sa fi avut si el o anumita extindere, dupa cum o dovedeste o scrisoare a lui Iulian Apostatul catre episcopul Pergamului, Pegas, cazut si el din credinta. Imparatul il felicita pentru ca “n-a facut nimic din cele pe care le fac necredinciosii (a se citi: crestinii), adica insemnarea cu semnul blasfemiatorului (a se citi: Hristos), si pentru ca nu l-a fluierat (pe Iulian) in semn de dispret, dupa cum obisnuiesc acestia, caci in aceste doua acte constata cel mai inalt nivel al religiei lor: sa adreseze zeilor fluieraturi si sa-si faca cruce pe frunte”. Vedem astfel ca sub domnia Apostatului crestinii isi pastrasera obiceiul din timpul perse­cutiilor de a-si manifesta prin fluierat dispretul fata de demoni si idoli si de a-si insemna fruntea cu sfanta cruce.

Daca a-si insemna fruntea cu sfanta cruce era o practica genera­lizata printre primii crestini, ea nu era exclusiva. Intr-adevar, in se­colul al II-lea Imnele lui Solomon, ca si Sfantul Iustin, fac aluzie la o insemnare a fetei cu sfanta cruce. Este vorba tot de o aducere aminte de taina botezului. Inca din primele secole, adultii care veneau sa se boteze erau supusi la numeroase exorcisme, in timpul carora sfintitii slujitori isi insoteau rugaciunile fie de punerea mainilor, fie de facerea semnului crucii pe frunte, pe urechi si la nari. Vom auzi vorbindu-se din nou  despre  aceasta practica  in secolul  XIII,  in  Spania.

Semnul crucii se facea cu degetul mare sau cu un alt deget. De altfel nici nu vedem cum s-ar fi putut face altfel pe suprafata mica a fruntii. De altfel, autorii din vechime care arata in ce mod trebuia facut semnul crucii pe  diferite  obiecte indica destul de des ca pentru aceasta se folosea un singur deget. In acest caz, ni s-ar parea mai fi­resc sa se fi folosit de intreaga mana, dar iata ca nu era asa. Putem deduce de aici ca daca procedau asa, o faceau pentru ca ei insisi se in­chinau astfel. Daca, pe deasupra, ne reamintim ca semnul crucii evoca, la inceput, pecetluirea de la botez, facuta de slujitor cu un deget, se intelegem de ce repetarea ei de catre credincios se facea in acelasi fel. In sfarsit, se pare ca actul de a pune o pecete, de a trasa sau de a in­scrie, se executa intr-un mod mai adecvat prin actiunea unui singur deget, decat a intregii maini.

Semnul crucii fiind un mijloc puternic de indepartare a demoni­lor, obiceiul de a-l face peste lucruri a fost, de la inceput, la fel de familiar pentru crestini ca cel de a se inchina ei insisi. Tertulian vor­beste despre faptul ca o crestina facea cruce peste asternut inainte de a se culca, ca despre un lucru cu totul firesc, dupa cum alte citate ne arata ca crestinii faceau acest semn peste majoritatea obiectelor de care se serveau.

Pietatea populara a facut din insemnarea cu sfanta cruce un obicei. Si pentru ca era obiceiul sa se faca multe cruci peste tot trupul, Ipolit al Romei ii asigura pe cititorii sai: “Atunci cand iti faci cruce… este sfintit intregul tau trup, din cap pana-n picioare”. In ciuda acestui apel la sobrietate in gesturi, gasim in secolul al IV-lea obiceiul de a se insemna cu sfanta cruce fruntea, gura si inima, obicei pe care-l re­gasim in literatura duhovniceasca si care s-a pastrat pana astazi, fiind folosit atat de preoti, cat si de credinciosi, in cursul liturghiei catolice, inainte de citirea Evangheliei.

Sfantul Ambrozie al Milanului este teoreticianul unei alte prac­tici.  Remarcam ca in explicatia pe care el o da gestului inchinarii se face mai putin referire la practica baptismala, cat la imperativul mo­ral al vietii crestine. S-ar putea sa fim, aici, martorii unei evolutii care nu este lipsita de consecinte. “Sa avem semnul crucii pe fruntea noastra, pe inima noastra si pe bratele noastre; pentru ca trebuie sa-L marturisim intotdeauna pe Iisus Hristos; pe inima, ca trebuie sa-L iubim intotdeauna pe El; pe bratele noastre, pentru ca trebuie intotdeauna sa lucram pentru El”.

Se poate ca aceasta tendinta de a inmulti insemnarea cu mici cruci peste tot trupul sa fi dus la modificari in felul de a se inchina. Astfel, acest obicei, despre care ne relateaza Sfantul Ambrozie al Milanului, de a se face patru cruci: pe inima si pe brate (prin care cu greu s-ar putea intelege altceva decat umerii), poate fi prefigurarea unui singur semn, mare, al crucii pe care il facem astazi si care le-a inlocuit pe celelalte. “Viata Sfintei Nino” – luminatoarea Armeniei – scrisa in secolul VIII, ne arata ca acest mod de a-ti face cruce ii este familiar.

Evolutiile locale pe care le atesta diferitele marturii pe care toc­mai le-am amintit se vor cristaliza in secolele VII-VIII, cu prilejul crizei monofizite si monotelite, care a facut obiectul unor pasionale dispute teologice. Intr-adevar, pentru a protesta impotriva ereticilor monoteliti care acordau faptului ca se insemnau cu sfanta cruce folo­sind numai un deget semnificatia unei atestari publice a invataturii lor, gresite, ortodocsii incepura a-si face cruce cu doua degete, exprimandu-si astfel credinta lor cu privire la cele doua firi si la cele doua vointe in Hristos. Sub aceasta forma semnul crucii a trecut, la slavi si a fost pastrat astfel pana la reforma patriarhului Nicon  (1652).

Acest fel de a se inchina apare ca total rupt de gestul facut in taina botezului. Semnul Sfintei Cruci devenise un mod de protest al ortodoxiei – fata de erezii. Aceasta ne lasa sa credem ca credinciosii au inceput sa faca acest gest intr-un fel cat mai vizibil, ceea ce presu­pune un gest mai amplu decat mica cruce facuta pe frunte. Un unic mare semn al crucii facut pe intreg trupul, in felul descris de Sfantul Ambrozie, a inlocuit astfel micile cruci, facute pe diferitele parti ale trupului.

Acest nou fel de intelegere a semnului crucii, ca gest de  atestare a dreptei credinte, ne ingaduie in continuare sa intelegem de ce, odata potolita cearta monotelita,  Biserica greaca a introdus obiceiul de a se inchina cu trei degete,  spre slava Sfintei Treimi. Fara indoiala se exprima aici, printr-o reintoarcere la traditia originara, sentimentul ca identitatea crestinului isi avea izvorul si taria in relatia cu Sfanta Treime, caci fusese botezat “in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantu­lui Duh”. Este foarte probabil ca, inca din vechime, unii sa fi insotit inchinarea cu formula rostita la botez, chiar daca nu avem nici o marturie despre aceasta. Acest fel de a se inchina, cu trei degete, va deveni incetul cu incetul general si comun pentru Orient si Occident, dupa cum vom vedea mai jos, la inceputul secolului al XII-lea

“Semnul mare” al crucii in Occident

Toate acestea ne fac sa ne gandim ca, daca inchinarea cu un sin­gur mare semn al crucii era un obicei curent in Orient cu incepere din secolul al VIII-lea, el era desigur cunoscut si in Occident, cu toate ca nu gasim atestari cu privire la aceasta inainte de a doua parte a seco­lului al XII-lea. Intr-adevar, daca cronicarul care istoriseste moartea lui Carol cel Mare foloseste o formula destul de vaga pentru a descrie acest gest, gasim, dimpotriva, toate precizarile necesare intr-o carte englezeasca, intitulata Ancren Riwle (scrisa pe la 1160), in care auto­rul da sfaturi calugarilor, mai ales cu privire la rugaciunile dinainte de culcare : “Ziceti : Christus vincit + Christus regnat + Christus imperat +, facand trei cruci cu degetul mare pe frunte ; apoi : Ecce crucem + Domini, fugite partes adversae : Vicit leo de tribu Juda, radix David, Aliluia (O cruce mare, ca la Deus in adjuto-rium meum, zicand Ecce crucem Domini); apoi: patru cruci in cele patru parti, zicand aceste patru fraze : Crux +fugat omne malum. Crux + est reparatio rerum. Per crucis hujus signum + fugiat procul omne malignum. Et per idem signum + salvetul quodque benignum. In sfarsit, inchinati-va voi insiva si patul vostru cu sfanta cruce : In nomine  Patris et Filii et Spiritus Sancti. Amen”.

Fara indoiala ca “o cruce mare, ca la Deus in adjutorium” era semnul crucii pe care-l cunoastem astazi.  Constatam ca in Occident, cel putin pana in secolul al XIII-lea, in formele de devotiune se intal­neau atat-semnul mare al crucii, cat si mici semne ale crucii facute pe anumite parti ale trupului, in semn de aparare de rau, ca si altele fa­cute in aer pentru a indeparta duhurile rele.

Curand, crucea mare, facuta de la frunte la piept si la umeri, a dobandit in mod progresiv un loc preponderent, fiind insotita, cand era prilejul, de invocarea Sfintei Treimi, dupa cum am vazut mai sus.

Felul insemnarii cu sfanta cruce in Occident

Aelric, un autor de predici scrise catre 1100, le spune ascultatori­lor sai ca “trebuie sa ne inchinam cu trei degete, in cinstea Sfintei Treimi”.

Iata cum se exprima papa Inocentiu ai III-leam cu privire la acest subiect : “Semnul crucii trebuie sa se faca cu trei degete, pentru ca se face in numele Sfintei Treimi, despre care profetul zice : “Cu trei degete a tinut pamantul” (versiunea franceza a textului din Isaia 40, 13 ; in rom. “pamantul il cuprinde in pumnul Lui”, n.tr.). Acest semn se face de sus in jos, iar apoi de la dreapta la stanga, pentru ca Iisus Hristos S-a pogorat din, cer pe pamant si a trecut de la evrei la nea­muri. Unii, totusi, fac semnul crucii de la stanga la dreapta., aratand astfel ca trebuie sa trecem de la stricaciune la slava, tot asa cum Hris­tos a trecut de la moarte la viata, si de la salasiuirea in intuneric la lumina raiului…”

Cativa ani mai tarziu, un episcop spaniol, Luc de Tuy, scrie : “in ceea ce priveste semnul crucii se pune intrebarea daca, atunci cand se inchina, credinciosii trebuie sa o faca de a stanga la dreapta, sau de la dreapta la stanga. La aceasta raspundem ca, potrivit invataturii si tra­ditiei pe care le pastram cu credinciosie, ambele feluri sunt bune, am­bele sfinte si ambele in stare sa biruiasca puterea vrajmasului ; atata doar, sa fie facute de crestini cu toata cucernicia. Totusi, vazand ca multi se straduiesc, incredintati de dreptatea lor, sa inlature una dintre cele doua metode si sustin ca nu trebuie sa facem semnul crucii de la stanga la dreapta, potrivit celor predate noua de Parinti va vom spune cateva cuvinte cu privire la acest subiect, izvorate din iubire crestina. Intr-adevar, atunci cand Domnul nostru Iisus Hristos, in ma­rea Sa milostivire, a venit in lume pentru a rascumpara neamul ome­nesc, S-a coborat la noi de la Tatal ; S-a pogorat la stanga, ca sa zicem asa, la iad, si apoi, inaltandu-Se la cer, S-a asezat de-a dreapta Tata­lui. Or, tocmai aceasta este semnificatia gestului inchinarii, pe care il face orice crestin: unindu-si trei degete, le ridica la inaltimea fruntii si zice : in numele Tatalui; le coboara apoi pana la barbie, zicand : si al Fiului; le duce apoi la stanga, zicand :  si al Sfantului Duh;  si, in sfarsit, la dreapta, spunand : Amin”.

Dincolo de felul propriu al spaniolilor de a se insemna cu semnul crucii dupa traditia veche, despre care am vorbit mai sus, sa notam faptul ca spiritul celor doua texte citate este diferit. Primul pare a considera normala inchinarea de la dreapta la stanga (fara ca, din aceasta cauza, sa dispretuiasca sau sa interzica celalalt mod de inchi­nare, despre care autorul nu mentioneaza cum s-a introdus in uz). Papa Inocentiu al III-lea se multumeste sa atribuie o semnificatie spi­rituala diferita celor doua feluri de inchinare.

Al doilea citat, dimpotriva, le lauda deopotriva pe amandoua, dar este evident ca practicantii acestor moduri diferite de inchinare nu mai coexista pasnic : cei care tin traditia veche (deveniti, fara indoiala, minoritari la acel moment) sunt priviti ca avand o atitudine ostila fata de ceea ce este, de fapt, o inovatie, dar care, pe de alta parte, trebuie sa fi fost destul de veche, de vreme ce Luc de Tuy o priveste ca pe o traditie primita de la parinti. Vadindu-si preferinta, el atribuie aces­tui mod, si numai acestuia, o semnificatie spirituala asemanatoare celei pe rare o gasim si la papa Inocentiu al III-lea.

Putem sa spunem deci ca in felul de a se inchina, in Occident, in secolele VIII-XIII, a avut loc o evolutie lenta, inovatia de a face semnul crucii de la stanga la dreapta intrand, incetul cu incetul, in uzul curent, fara ca ierarhia sa se alarmeze. Se poate totusi spune ca acest fel de inchinare, chiar daca este adesea mentionat fara a fi blamat, nu a fost niciodata in mod clar recomandat.

Dupa cum am spus, cei care tineau practica veche erau foarte putini in secolul al XIII-lea si numarul a scazut intr-atat, incat unii liturgisti din secolele XIV – XV, cu toate ca afirmau vechimea si autoritatea vechiului fel de a se inchina, ei insisi practicau noul fel de inchinare.

S-a remarcat desigur ca,  in toate textele citate, semnul «mare” al crucii   se   facea   cu   trei   degete.   S-a   pus   intrebarea   la   ce   data s-a  introdus   in   uzul   occidental  felul de  a  se inchina  cu  intreaga  mana. Dom S.  Baumer afirma, ca benedictinii si misionarii lor au introdus acest  fel  de  inchinare  in  secolul  VIII.   Pe   de  alta  parte,   H.  Leclercq afirma :   “In   Biserica   latina  s-a  produs   o   schimbare   in   secolul   XIII adoptandu-se felul nou de a se inchina, cu mana deschisa si toate degetele unite…”. Ar fi foarte greu sa aratam care dintre cei doi savanti autori are dreptate.  In fond,  se poate  ca acest fel de  a se inchina sa se fi practicat in timpul  mentionat de  Baumer,  dar nu  de  o  maniera generala, asa cum afirma el, si ca el s-a propagat lent pana la a deveni  majoritar in cursul secolului XIII,  mentionat de celalalt autor.  Aceasta ar   explica   de   ce   nici   patriarhul   Fotie,   nici   Mihail   Cerularie nu le reproseaza  latinilor  aceasta  practica,   pe   care   o   vor deplange   abia in a  doua  parte  a  secolului  XI.  In  ciuda  acestui  fapt,   papa  Inocentiu al  III-lea  si  Luc  de  Tuy  recomanda  inchinarea   cu   trei   degete si nu pomenesc de practica inchinarii cu mana deschisa.

Nu se cunoaste motivul pentru care s-a introdus aceasta noua practica. Si se pare ca benedictinii secolului XIV (admitand ca pre decesorii lor au fost initiatorii acestui obicei) nu mai practicau acest fel de inchinare, de vreme ce indicau novicilor vechiul mod de inchinare, cu trei degete.

Incheiere

Istoria insemnarii cu sfanta cruce, nu se opreste, bineinteles la secolul XIV. Chiar daca regulile generale privind felul inchinarii erau de acum fixate in traditiile diferite ale Orientului si Occidentului in cadrul fiecareia dintre ele pietatea credinciosilor sau temperamentul lor national nu s-au ferit de unele accente originale. Nu se pune aici problema judecarii acestor practici diferite, ci de a constata ca ele exista. Astfel, in Occident vedem, de exemplu, in tarile de cultura hispanica, forme curioase, care merita notate. “Spaniolul pios isi face mai intai cu degetul mare o mica cruce pe frunte, pe buze si pe piept, zicand : Prin semnul + sfintei cruci, mantuieste-ne + de vraj­masii  nostri,   Iisuse + Dumnezeul  nostru.   Urmeaza   apoi  o   cruce   mare, facuta larg, cu mana coborand mult in josul pieptului, insotita de cuvintele : In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin. In sfarsit, potrivit obiceiului… copilul spaniol, ca si numerosi adulti, de altfel, adauga o mica ceremonie care, pentru privitor, pare a consta in sarutarea degetului mare. In realitate, se saruta crucea formata prin asezarea degetului mare peste aratator…”.

Si Bisericile ortodoxe prezinta diferente si inca atat de insemnate incat, dupa felul de a se inchina, se poate, recunoaste nationalitatea credinciosilor. Un semn mare ai crucii insotit de o plecaciune adanca facut de rusi difera de semnul crucii mic facut de-a lungul piep­tului, incheiat cu o lovitura tot pe piept, al grecilor, tot atat de mult cat amandoua difera de modul de inchinare romano-catolic.

S-a inteles desigur ca nu trebuie sa judecam aceste practici dife­rite, care ne descopera pietatea specifica a credinciosilor si spirituali­tatea popoarelor lor, ci sa ne verificam propriile obiceiuri. Si daca ele au devenit simpla obisnuinta, daca ele au degenerat in simple semnale de recunoastere confesionala, daca ele au alunecat spre un ritual magic, nascut din teama, nu ne ramane decat sa ne intoarcem spre taina pro­priului nostru botez ca sa regasim in el taria iubirii vii care da putere semnului crucii. Dar aceasta latura duhovniceasca si pastorala depaseste cadrul stramt al incercarii noastre.

Câteva recomandări pentru cei care vor să se spovedească

Text preluat după : https://ioanflorin.wordpress.com/

Sunt câteva lucruri pe care le spun mereu în biserică și pe care m-am gândit acum să le reamintesc pe scurt celor care se vor spovedi în postul acesta.

1. Spovedania nu este interogatoriu sau judecată, ci mărturisire de bunăvoie, după cum îi spune și numele: „Taina mărturisirii”. Așa încât nu așteptați întrebările preotului: ați putea să vă spovediți foarte bine și la un preot mut. Gândiți-vă de acasă ce aveți de mărturisit, eventual notați undeva ca să nu uitați. Nu vă duceți la spovedanie nepregătiți.
2. Rolul spovedaniei nu este ca să vă „spuneți” păcatele, ci să vă judecați singuri și să vedeți astfel unde și cum greșiți față de Dumnezeu și față de aproapele vostru. Preotul nu este decât martorul sincerității voastre și măsura umană a greutății greșelilor voastre față de voi înșivă, de aceea spune Scriptura „mărturisiţi-vă unul altuia păcatele” (Iacob 5,16).
3. Mai înainte de a vă duce la spovedanie, încercați să vă împăcați pe cât posibil cu cei cu care sunteți certați. Sfinții Părinți spun că pacea e de patru ori mai mare decât dreptatea. Iertați și cereți iertare. Dar dacă nu puteți, spuneți măcar un cuvânt bun, dați un semn, faceți măcar un mic gest de bunăvoință.
4. Recitiți cu atenție cele zece porunci, dar nu vă opriți la litera lor, ci încercați să ajungeți la duhul acestora. „Să nu furi”, de exemplu, nu înseamnă doar să nu iei ceea ce nu-ți aparține, ci la fel de bine să nu înșeli la cântar sau la preț, să nu primești șpagă, să nu vinzi lucruri sau servicii proaste, să nu plătești o muncă în bătaie de joc și așa mai departe.
5. Întrebați-vă mai ales dacă îl iubiți cu adevărat pe Dumnezeu, dacă nu cumva vă puneți dragostea, credința și speranța în altceva. Faceți un mic test: dacă vi s-ar îndeplini pe loc o singură dorință, cea mai mare, care ar fi aceasta? Gândiți-vă bine, pentru că „unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6,21).
6. Gândiți-vă la greșelile pe care le-ați făcut (sau le faceți) față de cei din casă și familie, față de colegii de muncă, față de prieteni, cunoscuți și necunoscuți. Întrebați-vă dacă vă rugați și pentru ce, dacă mergeți la Liturghie și pentru ce, dacă vă împărtășiți și pentru ce, dacă postiți și pentru ce, dacă vă luptați cu patimile voastre, dacă iertați, dacă ajutați pe alții, dacă citiți Evanghelia și trăiți după cuvântul ei.
7. Nu există păcate „mici” sau „mari”: orice lucru pe care-l ai pe conștiință este cel mai mare păcat. Niciodată să nu faci nimic împotriva conștiinței tale, nu te va ierta niciodată.
8. Vorbiți la spovedanie despre păcatele voastre, nu despre alții. Nimeni altcineva la urma urmei nu e vinovat de prostiile noastre.
9. Spovedania să fie simplă, directă, asumată, fără detalii și explicații inutile. Nu trebuie să vă justificați, nu vă căutați scuze. Modelul spovedaniei se găsește în cuvintele tâlharului răstignit pe cruce de-a dreapta Mântuitorului: „Pe drept primim cele cuvenite, după faptele noastre” (Luca 23,41).
10. Nu intrați în detalii, încercați să fiți cât mai conciși, mai așteaptă și alții la rând. Dacă aveți nevoie de o discuție mai lungă cu preotul, e bine să fixați o întâlnire separată.

Plecând de la spovedanie, încercați să fiți măcar un pic mai buni decât atunci când ați venit, să schimbați lucrurile greșite, să nu le repetați, să fiți mai atenți la faptele, gândurile și cuvintele voastre. O spovedanie cinstită e ca întoarcerea acasă a fiului risipitor: Tatăl ne-a îmbrăcat din nou cu „haina cea dintâi” și ne-a pus la masă de-a dreapta Lui, măcar cât durează cina să nu ne dăm iarăși în petic.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul – simbol al Postului Mare

Laurențiu Marian Antonescu

,,Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin” (Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)

Perioada liturgica în care ne aflam, Postul Mare, este un timp al pocăinței și al rugăciunii prin care omul este chemat să lepede grijile lumești și să guste din dulceața petrecerii cu Dumnezeu.

Dintre toate cântările și rugaciunile rostite in Postul Mare, o insemnatate aparte o are Rugaciunea Sfântului Efrem Sirul, deoarece ea recapituleaza într-un mod unic toate elementele pozitive si negative care pot aparea in sufletul omului. Aceasta rugaciune este practic un ,,manual”, care ne invata cum sa ne ferim de bolile duhovnicesti si sa vietuim potrivit poruncilor dumnezeiesti.

Inca din primele cuvinte ale acestui imn bisericesc noi facem o marturisire a faptului ca Dumnezeu este ,,Stapanul vietii noastre”. Trebuie sa fim cu mare luare aminte la aceste cuvinte care incep sa se piarda tot mai mult din fundalul societatii contemporane in care omul este invitat ,,sa-si traiasca viata” intr-un mod egocentrist si hazardant. De ce insa oamenii cad prada acestei ideologii? Deoarece uita de Dumnezeu! Trebuie sa stim ca viata noastra, impreuna cu toate implinirile si dezamagirile ei, este un dar, nu o obligatie pe care Dumnezeu este pus sa o execute. De aceea, fiecare lucru trebuie inceput cu gandul ca Dumnezeu este Stapanul a toate iar noi trebuie sa ne incredintam voii Lui deoarece viata fara Dumnezeu este o irosire a unui dar divin.

Dar de ce, în prima parte a rugăciunii, rugăm pe Dumnezeu să nu ne dea cele patru duhuri rele? Oare Dumnezeu ne dă patimile? Nicidecum! Însa Dumnezeu ingaduie ca sa fim ispititi pentru ca noi, trecand acest test, sa ne apropiem si mai mult de El. Ispita nu este un pacat. Fiecare dintre noi avem ispite; ba chiar si sfintii au fost testati in acest fel pentru a-si demonstra si mai mult iubirea fata de Dumnezeu.

Cele patru patimi enumarate de rugaciunea Sfântului Efrem, care ranesc sufletul sunt:

Duhul trândâviei – Este acea lenevire si pasivitate a intregii noastre fiinte care ne impiedica sa facem binele si ne indeamna la o amanare a lui, astfel risipindu-ne viata. Teologul francez Olivier Clément spune ca acesta trandavie este o anestezie a intregii fiinte omenesti.

Grija de multe –  Sfinţii Părinţi spun ca este însemnul împătimirii de cele materiale, cleiul care ne ţine lipiţi de cele pământeşti si care nu ne lasa sa ne inaltam la cele nemuritoare.

Iubirea de stapanire – Desigur, cu cat obtii mai multe, cu atat iubesti sa fi stapan peste ele. Omul se leaga cu inima de cele pamantesti, materiale dar uita ca nimic nu poate sa ia cu el dincolo de mormant. Ca exemplu in acest sens poate fi dat imparatul Alexandru cel Mare care desi domnea peste un imperiu imens si avea toate bunatatile lumii, a poruncit sa fie ingopat cu mainile in afara sicriului, pentru a arata ca nimic nu poate lua cu el.

Grairea in desert – Dintre toate fiintele create de Dumnezeu, omul a fost inzestrat cu darul special al vorbirii. Dar acest dar suprem se poate transforma intr-un pericol suprem daca nu se foloseste corect. Sfântul Ioan Gura de Aur spune ca acest dar ni s-a dat pentru a putea mereu sa-L laudam si sa-L marturisim pe Dumnezeu si sa cerem iertare de pacate. De asemenea, aceasta patima se refera si la vorbărie şi pălăvrăgeala care provin dintr-un lăuntru stricat, care duce la stricarea altora. Acestea sunt deci cele patru obstacole care trebuiesc indepartate.

Dar omul nu poate face nimic de la sine si de aceea il roaga pe Dumnezeu sa le indeparteze si la il ajute sa le dobandeasca pe cele bune.

Duhul curatiei – Aici Sfântul Efrem vorbeste atat despre curatia trupeasca cat si despre cea sufleteasca. Curatia este prima treapta pe care trebuie sa pasim in urcusul nostru duhovnicesc. Daca nu suntem curati, nu putem fi capabili sa primim darurile dumnezeiesti.

Gandul smerit – Este o aşezare în starea firească a existenţei noastre pământeşti în faţa lui Dumnezeu. Fără smerenie, credinţa în Hristos nu poate fi înţeleasă.

Rabdarea –  Omul de dupa cadere este nerabdator și tentat sa vada si sa judece faradelegea altora, fiind nepasator față de propriile sale greseli. Sfintii Parinti recomanda ca toate deciziile sa fie luate cu discernamant si cu rabdare. De asemenea, taria rabdarii adevarate se arata mai ales prin acceptarea de bunavoie si fara cartire a bolilor si suferintelor la care omul este supus, nu din placerea lui Dumnezeu, ci din vina pacatelor lui.

Dragostea – Ce putem spune mai mult decat ca Dumnezeu este Iubire iar noi suntem chemati sa fim asemenea Lui.

Rugaciunea se incheie intr-un mod rezumativ: ,,dăruieşte-mi (Doamne) ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Prin aceasta cerere noi Îl rugam pe Dumnezeu sa ne fereasca de cea mai periculoasa primejdie – mândria – deoarece aceasta este sâmburele tuturor patimilor. Iata deci ca nu este de ajuns sa ne recunoastem greselile. Trebuie sa nu judecam pe cel de langa noi si sa ne luptam ca sa ne indreptam pe noi insine.

Aceasta rugaciune este insotita si de exercitiile duhovnicesti numite metanii. Metania mare (plecarea cu capul până la pămînt) este semnul văzut al pocăinţei: prin plecare mărturisim căderea noastră în păcate si starea în care ne aflăm; iar prin ridicare arătăm scopul nostru spre care nadajduim, adica spre innoire si inviere. Prin aceasta unire a efortului trupesc – metania – cu efortul duhovnicesc – rugaciunea – aratam ca intreaga fiinta umana (trup si suflet) converge spre aceeasi tinta a Postului Mare: pocăința si unirea omului cu Dumnezeu.

Bibliografie:

• Parintele Alexander Schemmam, ,,Postul Mare”, Editura Univers enciclopedic
• Parintele Petroniu Tanase, ,,Doamne și Stăpânul vieții mele. Rugăciunea pocăinței”, în Convorbiri duhovnicesti
• Olivier Clément, ,,Trei rugăciuni: Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul”, Editura Reîntregirea din Alba Iulia

Despre Spovedanie sau Mărturisirea păcatelor

Ce este? Când? și, În ce fel ne mărturisim păcatele?

Preot Florin Antonescu

Ori de câte ori vorbim de îndreptarea noastră duhovnicească, este bine să ne reamintim că aceasta depinde atât de Dumnezeu, cât şi de noi înşine. Din partea lui Dumnezeu este harul Său care-ţi dă puterea de a conştientiza păcatul şi posibilitatea de a te îndrepta în Biserică, prin Sfintele Taine; în vreme ce din partea omului este nevoie de o reală voinţă de însănătoşire, concretizată printr-o schimbare a modului de a gândi şi a trăi, întorcându-te de la lumea păcatului la viaţa în Dumnezeu prin fapte sau roade de pocăinţă, şi nu în ultimul rând, prin mărturisirea păcatelor.

Mărturisirii păcatelor sau Tainei Pocăinţei i s-au dat în Biserică diferite numiri, în funcţie de lucrarea profundă pe care o realizează Dumnezeu în conştiinţa fiecărui om în parte, dar şi a implicaţiilor pe care aceasta le are în viaţa creştinului: pocăinţă, pentru că cel ce-şi mărturiseşte păcatele trebuie să fie într-o permanentă stare de pocăinţă – să manifeste nu numai o căinţă sinceră, ci şi hotărârea fermă de a nu mai repeta păcatul care te-a robit – dovedind prin viaţa sa o reală întoarcere la Dumnezeu şi schimbare a vieţii; penitenţă, pentru că fiecare trebuie să se acuze pe sine pentru păcatele făcute (nu pe alţii) şi din liberă iniţiativă; mărturisire, mai întâi mărturisirea de credinţă a Bisericii, rostită prin Simbolul credinţei; după care şi mărturisirea păcatelor; al doilea botez , pentru că creştinul este spălat (curăţit) de păcatele săvârşite după Botez; împăcare, pentru că ne dă posibilitatea de a trece de la starea de păcat potrivnică lui Dumnezeu, la cea de virtute, prin care omul este reintegrat în comuniune harică cu Dumnezeu; vindecare sau ,,leac puternic”, care ,,nimiceşte otrava păcatului” mărturisit cu căinţă, pentru că păcatul nu este numai încălcarea unei porunci (strict juridic), ci realmente o boală a întregii naturi umane, iar iertarea de păcate o reală vindecare a omului cu trup şi suflet[1].

Pentru a vorbi de ,,curăţire”, ,,spălare” sau ,,vindecare” de bolile păcatului, se cuvine ca fiecare să-şi facă mai întăi o ,,cercetare” a propriei conştiinţe. Cu această cercetare lăuntrică a conştiinţei începe propriu-zis Mărturisirea păcatelor în Taina Pocăinței. Pentru că în Taina Pocăinţei nu înşirăm înşirăm preotului o listă de păcate, spuse mecanic, dar nici o formalitate ce-ţi dă posibilitate de a te împărtăşi. Şi vă spun acestea, pentru că mulţi dintre cei care-și mărturisesc păcatele, nu mai au conşiinţa că prin intermediul preotului stau faţă în faţă cu  Hristos; că Lui îşi deschid sufletele; că El le ascultă mărturisirea – El fiind Judecătorul, şi că tot El le dă puterea de a ieşi din starea de păcătoşenie în care s-au afundat. Dacă ar fi aşa, Taina aceasta a Mărturisirii păcatelor, ar trebui să fie o adevărată ,,cercetare” sau un adevărat ,,examen de conştiinţă”, dar şi o adevărată ,,eliberare” din lumea cumplită şi întunecată a păcatului.

Tocmai de aceea m-am gândit să abordez această temă a Mărturisirii păcatelor şi cum trebuie să ne spovedim; pentru că dacă nu fizic, duhovniceşte însă, fiecare dintre noi este împovărat, încovoiat sau gârbovit de boala păcatului, întocmai ca şi femeia gârbovă din Evanghelie (femeie ,,ţinută” în ,,legăturile satanei” vreme de optsprezece ani). Şi apoi, câţi oameni nu se aseamănă ei, dorind însănătoşirea după ani, sau chiar zeci de ani de suferinţă spirituală. Ani în care au trecut de atâtea ori pe lângă Hristos, fără a simţi nevoia de a-I spune măcar acest simplu: ,,Doamne ajută-mă!” Poate din neştiinţă, sau chiar fiindu-le ruşine de tot trecutul păcătos. Poate au conştientizat că au nevoie de Hristos, abia atunci când au dat de necazuri. Şi, în cele din urmă, după ani de pribegie, se întorc la Hristos, întocmai ca şi fiul risipitor din Evanghelie.

Schimbarea în bine sau îndreptarea duhovnicească începe tocmai cu pocăinţa; punându-ţi mai întâi ordine în gânduri şi în viaţă, şi mărturisindu-ţi toate păcatele înaintea unui părinte duhovnicesc. Pentru că starea cumplită în care te-a adus păcatul nu o vei putea depăşi, de nu-ţi va întinde mâna Hristos ca şi lui Petru, cufundat în valurile mării.

            Ce este Spovedania? Este una din cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii, prin care cel ce-şi mărturiseşte toate  păcatele sale cu căinţă şi hotărârea de a nu le mai repeta, primeşte de la Hristos iertare prin preotul duhovnic; dar ea este şi vindecare, pentru că dacă întotdeauna păcatul aduce suferinţele bolii, iar iertarea păcatelor mărturisite este începutul vindecării sau tămăduirii omului de către Hristos.

Când ne spovedim? Spovedania este marea şansă, uneori chiar ultima  şansă, de a fi împăcaţi cu Dumnezeu şi cu toţi semenii. Şansă de care trebuie să ne folosim nu în funcţie de o prioadă a anului, ci mai ales atunci când avem nevoie – când avem conştiinţa împovărată de păcate. Pentru că de te vei obişnui cu păcatul, greu vei mai reuşi să scapi de povara lui.

Pornind de la ,,Mărturisirea Ortodoxă” a mitropolitului Petru Movilă al Kievului, a patra Poruncă a Bisericii aminteşte că fiecare creştin în parte este dator să se spovedească de cel puţin patru ori pe an, adică o dată în fiecare post mare. Dar aceasta nu înseamnă că numai în vremea postului ne putem mărturisi păcatele, pentru că nu numai în aceste perioade ale anului avem nevoie de iertare şi îndreptare duhovnicească; ci ori de câte ori am făcut păcatul, prin care ne rupem de iubirea faţă de Hristos şi faţă de semeni. Prin urmare ne putem mărturisi păcatele cât mai des (putem chiar în orice zi), dar nu oricum, ci întotdeauna după o cercetare de conştiinţă cât mai atentă.

Cum sau în ce fel ne mărturisim păcatele?

a). Ne mărturisim păcatele întotdeauna cu sinceritate şi căinţă, cu ,,inima înfrântă şi smerită”(Psalmul 50, 18), întocmai ca şi vameşul din pildă sau ca femeia păcătoasă, pomeniţi ca exemple în Evanghelie.

b). Ne mărturisim păcatele fără a ne justifica; fără a ne apăra sau argumenta păcatul şi fără a-i învinui pe alţii. Pretextele sau justificările nu au ce căuta în Taina Spovedaniei, iar exemplul cel mai grăitor ni-l oferă chiar fiul risipitor, când se întoarce în casa părintească. ,,Când a văzut neaşteptata buna primire din partea tatălui, ar fi putut să-şi schimbe planul mărturisirii, să spună că el a fost ghinionist, că prieteni şi slujitori răi l-au înşelat, în timp ce el a avut inimă bună. Ar fi putut să invoce un şir de pretexte şi îndreptăţiri ca să arunce vina pe alţii, nu pe sine însuşi. Sau în sfârşit, ar fi putut acuza tinereţea fără judecată, cum se arată la atâţia tineri. Dar nicidecum. Risipitorul se mărturiseşte sincer, se umileşte şi se învinuieşte pe sine, cu toate că era sigur că fusese iertat”[2]. Mai mult, nu întrerupem cuvântul preotului, ci primim cuvântul acestuia ca din gura lui Dumnezeu[3].

c). Ne mărturisim păcatele întotdeauna depăşind momentele grele de ruşine. Ruşinea ne este lăsată de Dumnezeu, pentru a ne feri de păcat. Însă diavolul, atunci când te amăgeşte, îţi ia gândul de la ce este ruşinos şi-ţi dă mare îndrăzneală (şoptindu-ţi: ,,Ce păcat mare? Doar îl fac atâţia! Şi în fond, eşti om şi tu!”), iar apoi, când poţi scăpa de păcat spovedindu-l, îţi readuce ruşinea. Căci păcatele grele, de cele mai multe ori se fac în ascuns şi, ,,ruşine este a le şi grăi”(Sfântul Apostol Pavel); şoptindu-ţi iarăşi: ,,Oare ce va spune preotul?! Va rămâne mirat! Te va certa! De aceea, mai bine nu-i spui nimic!”. În realitate nu este aşa pentru că Dumnezeu n-a rânduit oamenilor la spovedanie un înger sau un arhanghel, de care să te ruşinezi, ci un om ca şi tine, supus şi el greşelilor; un om care să te asculte cu răbdare şi să-ţi dea ,,medicamentul” cel mai bun, prin ajutorul căruia să treci peste momentele critice din viaţă.

Legat de înţelegerea preotului, că el este un om ca şi noi, deşi este chemat la o misiune îngerească, un mare teolog îşi punea această întrebare: ,,Oare de ce a îngăduit Dumnezeu, ca Petru să cadă în păcatul cumplit al lepădării de Hristos? Pentru a vedea, cât de uşor se poate cădea în păcat. Şi apoi, după reprimirea sa în cercul apostolic, să fie la rându-i îngăduitor cu cei slabi, cu cei supuşi păcatelor”(Emile Bougaud). Cred că acesta este motivul pentru care mărturisirea păcatelor se face faţă către faţă, nu izolat într-un confesor; pentru a vedea cu ochii tăi că preotul te priveşte şi te ascultă atent – înţelegându-ţi scăpările vieţii şi dându-ţi medicamentul de care tu ai nevoie.

De aceea, când te spovedeşti, înfrânge-ţi ruşinea şi mărturiseşte-ţi toate faptele, gândurile şi cuvintele, prin care te-ai rupt de Dumnezeu şi de semeni. Altfel, dacă vei ascunde cu bună ştiinţă vreun păcat, nu numai că nu ţi se iartă niciunul din cele mărturisite, ci mai mult ,,toate păcatele îndoite le vei avea”(Îndemn la spovedanie).

d). Împlinirea canonului. Căinţa este regretul profund pentru tot trecutul păcătos. Pocăinţa însă, este mult mai mult decât simpla căinţă. Este o stare permanentă de întoarcere de la întunericul păcatului, pe care-l regretă profund, la prietenia cu Dumnezeu şi cu sfinţii Lui. Cel ce se pocăieşte nu numai că se căieşte, dar el trebuie să sădească în locul răutăţii păcatelor sau patimilor, faptele bune: în locul mândriei şi a slavei deşarte (vanităţii), smerenia; în locul lăcomiei pântecelui sau al îmbuibării, înfrânarea postului; în locul iubirii de arginţi, sărăcia de bunăvoie şi milostenia; în locul mâniei, blândeţea şi răbdarea; în locul desfrânării, abstinenţa şi catitatea monahală sau conjugală; în locul tristeţii, străpungerea inimii şi bucuria; în locul tristeţii, străpungerea inimii şi bucuria; în locul trândăviei, munca sau activitatea de zi cu zi; în locul fricii, teama de Dumnezeu, sau după cuvântul psalmistului: ,,Fereşte-te de rău şi fă bine”(Psalmul 33, 13). De aceea, duhovnicul este dator să dea penitentului canonul sau medicamentul potrivit, de care sufletul bolnav are nevoie pentru vindecare.

Este important de reţinut că angajamentul sau hotărârea fermă de a numai repeta păcatul pe care l-ai făcut şi care te-a robit este Canonul cel mai mare. Canonul putând merge în funcţie de fiecare caz întâlnit, până la oprirea de la Sf. Împărtăşanie pe o perioadă de timp, mai ales  atunci când preotul ştie că există pericolul din partea penitentului de a se reîntoarce sau repeta păcatul de moarte.

Iată în câteva rânduri  despre ce este Spovedania sau Mărturisirea păcatelor; când şi în ce fel să ne mărturisim păcatele. Taina Pocăinţei este şansa nouă pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu; iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu care în orice clipă doreşte să rămânem în prietenia  cu El şi cu sfinţii Lui. Iar acum mai înainte de Praznicul pe care îl aşteptăm, ,,să ne curăţim simţirile”(cum spune o cântare a Bisericii) prin mărturisirea păcatelor și așa ,,să vedem pe Hristos, Soarele dreptăţii, tuturor viaţă răsărind”(din Catavasiile Învierii).

[1] Preot profesor Dumitru Radu, Taina Mărturisirii, în Îndrumări misionare, E.I.B.M.B.O.R., București, 1986, p. 547-548.

[2] Serafim Papacosta, Minunile Domnului, p.118-119

[3] Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, p. 141