Omul a fost creat pentru comuniune de iubire

Omul are nevoie, pe lângă prezența dumnezeiască nevăzută și de o prezență „dumnezeiască” văzută, are nevoie să aibă alături un om, pe care să îl vadă, să îl atingă, să îl audă, de care să se îngrijească și care să îl îngrijească, pe care să-l iubească și care să îl iubească. Este firesc acest lucru. Câtă vreme Sfânta Treime este comuniune de iubire, omul fiind făcut după chipul lui Dumnezeu și chemat la asemănarea cu Dumnezeu, are în ființa sa o structură comunitară dialogală. Lucrul acesta știindu-l, Domnul constată și hotărăște: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.” (Facerea 2, 18).

Este foarte important de reținut. Nu Adam a spus „Nu mă simt bine singur.”, ci Dumnezeu a zis că „Nu e bine ca Adam să fie singur, să trăiască fără însoțitor…”. Acestui om, Adam, care îl privea zilnic pe Dumnezeu și vorbea cu El zilnic, nu-i era bine să fie singur? Acestui om care strălucea ca soarele de curăție, care trăia în Rai, în cel mai frumos loc de pe pământ, pe care Dumnezeu îl zidise special pentru el! Și pentru ca acest Adam „desăvârșit” să nu simtă această lipsă, acest gol din cauza singurătății, Dumnezeu i-a făcut lui om: pe Eva. Și nu din pământ, așa cum l-a făcut pe Adam, ci din trupul, din coasta lui Adam, pentru ca să o simtă ca a lui, trup din trupul lui, os din oasele lui. Și așa a simțit-o… Gândiți-vă la martiriul monahilor sihaștrii, la Cuvioasa Maria Egipteanca, care a rămas 40 de ani pe deplin singură, fără să vadă nici un om. Gândiți-vă la lupta ei, la încercarea ei! Vechii pustnici își numeau chilia „cuptor”. Chiar și numai pentru acest cuvânt, pustnicii sunt martiri, mari mucenici.

Asta înseamnă că însoțirea, comuniunea cu omul, este leac pentru om, în timp ce, dimpotrivă, însingurarea este un lucru periculos…. De aceea, conform studiilor, probabilitatea ca omul căsătorit să sufere de angoasă și depresie este mai scăzută. Și chiar dacă suferă de o oarecare boală psihică, este posibil ca printr-o bună însoțire să se vindece, iar într-o rea însoțire, să se agraveze. Profesorul psihiatru Paul Tournier nu ezita să mărturisească: ‹‹De mic am avut fobii și eram excentric. Însă soția mea mi-a fost o bună psihoterapeută.››¹”

Cu toate acestea, unele opinii, bazându-se pe textul de la Facerea 2, 18 „să-i facem ajutor potrivit pentru el”, argumentează inferioritatea sau statutul subordonat al femeii, creându-se impresia că este vorba de un asistent, un subordonat care își ajută superiorul. În limba ebraică, cuvântul „ajutor” nu incubă o astfel de semnificație. A fi „ajutor” este de multe ori chiar o demnitate deosebită în Vechiul Testament, căci Însuși Dumnezeu este numit „ajutor” în anumite contexte. Termenul „ajutor” apare alături de numele lui Dumnezeu în sensul de Cel ce ajută și salvează poporul israelit (ex. Ieșire 18, 1; Psalmul 33, 20). În Biblia ebraică, termenul acesta, relaționat cu numele Domnului, exprimă ideea unui ajutor, unei prezențe puternice, vitale, care protejează și conduce, un ajutor fără de care omenirea ar fi pierdută.

Femeia capătă o poziție subordonată bărbatului numai după căderea prin păcatul strămoșesc, atunci când Dumnezeu pronunță pedeapsa femeii: „Voi înmulți mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naște copii; atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni.” (Facerea 3, 16) Verbul „a stăpâni”, în ebraică „masal”, implică aici într-adevăr ideea de supunere a femeii, dar totuși nu având conotația unei supuneri sub tirania bărbatului, ci ideea unei stăpâniri cu dreptate în vederea protejării, îngrijirii cu dragoste.

Dacă inițial femeia a fost creată având aceeași cinste cu bărbatul, ulterior, datorită păcatului, ea devine supusă. Terminologia biblică oglindește foarte limpede statutul inferior pe care îl dobândește femeia după cădere. Astfel, ea își numește soțul cu apelativele „ba′al” sau „adon”, care înseamnă „stăpân” și „domn” (ex. Facerea 18, 12; Psalmi 45, 12). Dobândirea supremației bărbatului după cădere apare ca o consecință a pervertirii creației, femeia pierzându-și astfel libertatea cu care a fost înzestrată la creație. Neascultarea protopărinților devine rădăcină a păcatului care pervertește armonia originară a creației.²

Pr. Ciprian Robu

GEORGE-CĂTĂLIN VÎLCU

Preoția în Noul Testament

Ceea ce lipsea preoției Vechiului Testament, atât în concepția, cât și în practica ei, s-a împlinit în preoția creștină, preoția Noului Așezământ, instituită de Mântuitorul. Această preoție, fundamental deosebită de cea a religiilor păgâne și de cea iudaică, este definitivă și desăvârșită, pentru că ea este de origine sau instituire divină, fiind întemeiată de Mântuitorul Însuși și derivate din însăși preoția sfântă și ideală a Sa.

Preoția Mântuitorului, constituie originea, sursa și temeiul preoției creștine, ea fiind mai întâi dumnezeiască, iar apoi omenească, întrucât Hristos, Arhiereul suprem sau Marele nostru Preot, nu este numai om, ci și Dumnezeu, ceea ce n-a fost nici un întemeietor sau organizator de religii. În al doilea rând, ea este întru totul sfântă și fără prihană, așa cum a fost și divinul ei purtător, Domnul nostru Iisus Hristos, Care nu a avut nevoie ca alți arhierei, să aducă jertfă pentru Sine, pentru că El n-a avut păcat, deși a fost om întru toate asemenea nouă.¹

Mântuitorul a pus bazele ierarhiei chiar în persoana Sfinților Apostoli. În legătură cu această putere dată Sfinților Apostoli, se pun numeroase probleme, mai ales în zilele noastre și anume: Cum și în ce fel Sfinții Apostoli și-au executat puterea lor? Care a fost sfera lor de acțiune? Cui? Cât? În ce chip și-au transmis ei această putere? De la început putem constata că pentru Apostolul neamurilor, membrii ierarhiei bisericești sunt încheieturi și legături prin care trupul se leagă de capul său (Coloseni 2, 19). Această ierarhie a fost instituită de Mântuitorul nu numai pentru desăvârșirea sfinților, ci spre lucrul slujirii. Deci nu poate fi vorba de o subordonare a ierarhiei față de ceilalți creștini, ci dimpotrivă, rolul ierarhiei este de a veghea la unitatea trupului lui Hristos.²

Se înțelege că în Biserica primară Sfinții Apostoli dețin o putere și autoritate unică, fiind aleși de Însuși Mântuitorul prin chemare personală. Misiunea lor a fost aceea de a organiza slujirea preoțească în comunitățile întemeiate de ei, potrivit cu misiunea Bisericii de a propovădui Evanghelia și de a transmite harul Sfintelor Taine. După textele Noului Testament, instituirea Tainei se face în ziua Învierii prin cuvintele: „Precum M-a trimis pe mine Tatăl și Eu va trimit pe voi. Și acesta zicând a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele le vor fi iertate”(Ioan 20, 23). ³

Mântuitorul a anticipat cultul religiei pe care avea s-o întemeieze, învățând pe Sfinții Săi Apostoli să se roage și dându-le un model desăvârșit de rugăciune, care este Tatăl Nostru sau „Rugăciunea Domnească” (Matei 6, 9-13 și Luca 11, 2-4). El Însuși se roagă pentru toți cei ce vor crede într-Însul, iar în seara Cinei celei de Taină pune temelia noului cult, instituind Sfânta Euharistie.

Ca practicant al rugăciunii, ca sfințitor și jertfitor, Mântuitorul este nu numai întemeietorul cultului religiei, ci și izvorul și temelia preoției creștine, sub latura ei sacramentală, liturgică sau sfințitoare. El este și modelul suprem, desăvârșit și ideal, al preotului creștin ca păstor de suflete, este „Păstorul cel mare al oilor”, cum îl numește Sfântul Apostol Petru (I Petru 5, 4). ⁴

Adevăratul preot și păstor este acela care are grijă și dragoste față de turmă, iubind-o și apărând-o împotriva celor ce o asupresc, o dezbină și speculează. Iar suprema dovadă și formă de manifestare a iubirii păstorului pentru turmă este sacrificiul vieții pentru salvarea ei, căci după cuvântul Mântuitorului, „nimeni nu are mai mare dragoste decât acesta, când cineva își pune sufletul său pentru semenii săi” (Ioan 15, 12-13). ⁵

Legătura strânsă dintre păstor și turmă se vede din aceea că adevăratul preot și păstor își cunoaște turma, el nu stă departe de viața păstoriților săi, ci se apropie de ei cu dragoste și înțelegere, cunoscându-le toate bucuriile, necazurile și nevoile.⁶

Un alt principiu fundamental pentru pastorație a formulat Mântuitorul când a spus:„Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe mine să săvârșesc lucrul Lui” (Ioan 4, 34). Aceasta înseamnă că rostul de căpetenie al slujitorilor lui Dumnezeu în lume este să facă cunoscută voia lui Dumnezeu și să ajute la împlinirea ei, în scopul suprem al mântuirii oamenilor. Dezideratul ultim al activității preotului este organizarea Bisericii după asemănarea Sfintei Treimi, adică unirea sau adunarea tuturor în Împărăția lui Dumnezeu. ⁷

Preoția „împărătească” sau „duhovnicească” a tuturor creștinilor este într-un fel premergătoare preoției sacramentale sau ierarhice. Despre această preoție împărătească vorbește mai ales Sfântul Apostol Petru: „Dar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de la Dumnezeu ca să vă vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2, 9 ); Și voi, ca niște pietre vii, faceți-vă pe voi înșivă casă duhovnicească, preoție sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicești, bine plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (I Petru 2, 5). Sfântul Apostol Ioan scrie în același sens: „Și ne-a făcut Iisus Hristos pe noi împărăție, preoți lui Dumnezeu și Tatălui Său” (Apocalipsă. 1, 6); „Și i-ai făcut pe ei Dumnezeului nostru, împărăție și preoți și vor împărății pe pământ ”(Apocalipsa. 5, 10). ⁸

Sfântul Apostol Pavel este un model al păstorilor creștini. Primii păstori creștini (episcop, preoți și diaconi) sunt orânduiți, precum se știe, de Sfinții Apostoli, care, după ce au primit ei înșiși putere de sus (Luca 24, 49), adică hirotonia directă a harului Duhului Sfânt pogorât asupra lor în ziua Cincizecimii, n-au zăbovit să așeze în orașe și cetăți episcopi, ca cei doi cunoscuți și iubiți discipoli ai Sfântului Apostol Pavel, Timotei în Efes și Tit în Creta, preoți, ca cei din Efes și Milet, pe care Sfântul Apostol Pavel îi convoacă și le ține o cuvântare într-una din călătoriile misionare, și diaconi, ca cei șapte aleși la Ierusalim și hirotoniți de Sfinți Apostoli. Acestor primi păstori, Sfântul Pavel le dă cele dintâi povățuiri, sfaturi și reguli pentru comportarea și activitatea lor de păstori. ⁹

Conștiința profundei răspunderi a sarcinii preoțești, Sfântul Apostol voiește să o insufle slujitorilor bisericești din Milet și Efes, atunci când accentuează că investirea lor cu greaua sarcină a preoției nu s-a făcut de către oameni, ci de către Duhul Sfânt, adică prin puterea divină a harului primit de ei la hirotonie. Pe plan social, una dintre datoriile slujitorilor Domnului este să ajute pe cei slabi.¹⁰

Tot așa diaconii să fie cucernici, nu îndoielnici la cuvânt, nebăututori de vin mult, neagonisitori de câștig urât, păstrând taina credinței întru cuget curat. Diaconii să fie bărbați ai unei singure femei, să-și chivernisească bine casele și pe copiii lor. Pentru că cei ce slujesc bine ca diaconi dobândesc un loc de cinste și o mare îndrăzneală în credința care este Iisus Hristos. ¹¹

Precum se vede, calitățile cerute păstorilor creștini sunt diverse, unele pur religioase, altele morale, altele sociale. Unele se referă la însăși persoana preotului, altele la familia lui. Unele au în vedere condițiile speciale ale creștinismului , ca de exemplu, aceea că preotul nu trebuie să fie de curând botezat, adică să aibă oarecare vechime în calitatea de creștin, pentru a i se putea verifica sinceritatea și vocația pentru preoție.¹²

Reținem îndeosebi accentul pe care Apostolul neamurilor îl pune pe una dintre calitățile cerute preotului din epoca apostolică, aceea de a fi destoinic să învețe pe alții, să îndemne la învățătura cea sănătoasă și să mustre pe cei potrivnici, preotul trebuie să fie, adică, superior credincioșilor săi prin înțelepciune și pregătirea sa culturală, prin cunoașterea temeinică și profundă a Sfintei Scripturi și a adevărului de credință și prin iscusința în propovăduirea, susținerea și apărarea lor împotriva deformărilor sectare sau eretice. ¹³

Preoții trebuie să fie recrutați din rândurile creștinilor cu alese virtuți și plini de evlavie. Condițiile pentru intrarea în cler sunt înșirate de Apostol mai pe larg în I Timotei 3, 2-12 și ceva mai pe scurt în Tit 1, 6-9.¹⁴

Slujirea preoțească este indispensabilă pentru viața religioasă a comunităților creștine și de aceea Epistola către Evrei adresează creștinilor îndemnul de a asculta și de a se supune preoților, denumiți aici conducători. Sfântul Apostol Pavel îl îndeamnă pe Timotei să aibă grijă ca: „preoții care își ține bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste…”(I Timotei 5, 17) adică să fie ascultați de credincioși și să primească o parte mai mare din darurile aduse de credincioși la biserică, daruri care erau împărțite săracilor și membrilor ierarhiei. ¹⁵

Din cărțile Noului Testament rezultă, deci, că preoția este a două treaptă ierarhică, după treapta diaconatului. Față de diaconi, care erau ajutători ai lor, preoții aveau întreită misiunea: sfințitoare, învățătorească și conducătoare. Deși erau numiți uneori episcopi, slujirea lor în Biserică apare bine determinată, neputându-se confunda cu slujirea diaconilor și nici cu cea a episcopilor. ¹⁶

Sfinți Apostoli, în grija pentru Bisericile de curând întemeiate, au hirotonit episcopi, așezându-i în cetățile cele mai importante și în care se găseau un număr mai mare de creștini. ¹⁷

Cuvântul „trimis” este specific Noului Testament. Ideea de trimis sau apostol și acțiunea lui sunt exprimate mai ales prin verbul a trimite, din care derivă substantivul apostol. Septuaginta folosește termenul doar o dată, cu înțelesul de trimis exprimând ideea ebraicului „Șeliah” , cu referire la proorocul Ahia, trimis să vestească o nenorocire. ¹⁸

Sfântul Apostol Pavel este, totodată, cel mai mare îndrumător duhovnicesc pe care l-a avut creștinătatea, după Mântuitorul, iar legea de temelie a activității sale de îndrumare duhovnicească a fost iubirea. Prin această mare putere sufletească a izbutit să atragă la sine și să facă ucenici și colaboratori devotați, ca Timotei, Tit, Luca, Onisim, Filimon, pe care i-a crescut în așa fel ca la rândul lor, și ei să devină îndrumători și păstori de nădejde ai Bisericii. ¹⁹

Prețioase sfaturi dă Sfântul Apostol Pavel și despre adaptarea metodelor pastorale la îndrumarea diferitelor vârste și categorii de credincioși, adică despre felul cum în care să învățam pe tineri și pe bătrâni, pe femei și pe văduve și mai ales, pe cei care au posibilitatea de a ajuta pe săraci, pe văduve și orfani. De repetate ori întâlnim, între sfaturile și îndrumările pe care Apostolul neamurilor le dă ierarhiei bisericești din vremea sa, îndemnul de a propovădui pacea, iubirea și buna înțelegere între credincioși, de a prețui și a promova munca cinstită pentru agonisirea celor de trebuință pentru a trăi, de a se supune ocârmuitorilor statului și de a fi gata de a sări oricând la tot lucrul bun, de folos obștesc, de a feri pe credincioși de credințe păgânești și deșarte, de superstiții, de „basme lumești și băbești” ²⁰.

Sfântul Apostol Pavel subliniază însă adesea și respectul pe care credincioșii îl datorează preoților și mai ales, acelora care își împlinesc bine slujba lor. Lui Timotei, care pe atunci nu era prea înaintat în vârstă, îi spune de pildă: „Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale…”(I Timotei 4, 12), iar ceva mai departe: „Preoții care cârmuiesc bine să fie învredniciți de îndoială cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea și cu învățătura, pe care o dau altora” (I Timotei 5, 17).²¹

Despre familie, pentru familie și nu numai… (1)

Cu deosebită dragoste și smerită cutezanță, având în vedere problemele și provocările cu care se confruntă familia contemporană, îndrăznesc să încep publicarea unei serii de articole, ce vor încerca să răspundă (sau să provoace) unora dintre întrebările ce frământă omul contemporan, respectiv familia contemporană. Neavând, nici pe departe, pretenția unui demers exhaustiv, nu intenționez decât să ofer, după măsura priceperii mele ca preot, soț și tată a patru copii, unele explicații și posibile răspunsuri la ceea ce astăzi se poate numi, fără urmă de dubiu, criza familiei.

Fără a mai lungi prea mult povestea, provoc pe cei ce au curajul să purcedem împreună. Vă doresc lectură cu folos duhovnicesc!

Familia în Vechiul Testament

a. Elemente introductive

„Familia a fost, este și va fi pentru toate timpurile și în toate împrejurările vieții realitatea cea mai sigură, temelia cea mai nezdruncinată și în același timp instituția desăvârșită care asigură dezvoltarea sănătoasă atât a vieții fizice cât și a celei sufletești, asigură prosperitatea și fericirea societății și a individului. Familia creștină este instituția care determină și asigură frumusețea morală, armonia spirituală și desfășurarea vieții normale a credincioșilor în cadrul Bisericii lui Iisus Hristos și tot familia asigură ordinea, bunăstarea și progresul continuu al statului și al individului. Datorită acestui rol, acestei influențe hotărâtoare a familiei asupra societății și a individului, Mântuitorul Iisus a acordat o atenție și o prețuire deosebită familiei și vieții de familie.¹”

În Vechiul Testament, noțiunea de „familie” este redată prin termenul „bet-av”, termen tradus prin „casa tatălui, casa părintească”, care definește familia în sensul cel mai larg, cu descendenți dintr-un singur strămoș. Familiile mari puteau ajunge până la o sută de persoane. După Sfânta Scriptură, familia este instituția așezată de Dumnezeu și care datează de la crearea primilor oameni.²

Față de celelalte creaturi, Dumnezeu îi acordă omului o cinste aparte, fiind plăsmuit de Însăși mâna Domnului (Facerea 2, 7). Omul a fost creat în mod special și binecuvântat: „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: ‹‹Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți.››” (Facerea 1, 27-28). Cuvintele „creșteți și vă înmulțiți” nu indică numai decât înmulțirea oamenilor prin împreunarea conjugală. Dumnezeu putea să facă să se înmulțească neamul omenesc și în alt chip, dacă ar fi păzit până la sfârșit necălcată porunca. Dar Dumnezeu, prin preștiința sa, Cel care știe pe toate mai înainte de nașterea lor, știind că au să calce porunca și au să fie condamnați la moarte, a făcut bărbatul și femeia și a poruncit să crească și să se înmulțească.³”

b. Raportul dintre bărbat și femeie, conform referatului biblic

Este foarte interesant să prezentăm în câteva linii generale, modul în care este reflectat raportul dintre bărbat și femeie, conform referatului biblic. În acest sens, facem referire la două texte, respectiv Facerea 1, 26-28 și Facerea 2, 7 și18-24, texte care vin să ofere date deosebit de prețioase.

În versetul de la Facerea 1, 26-28 apare afirmația „Să facem om”. În textul ebraic, pentru „om” este folosit termenul „adam”, ce se traduce cu „ființa umană” sau „umanitate”, având astfel un înțeles generic, colectiv. Așadar nu vorbim despre un nume propriu, ci numele generic al speciei umane. Este o deosebire esențială între „adam” ca termen colectiv pentru ființa umană și „Adam” ca nume propriu. Mai mult decât atât, la Facerea 1, 27 se spune: „Și a creat Dumnezeu pe om după chipul său… l-a creat pe el parte bărbătească (mascul-n.n.) și parte femeiască (femelă-n.n.).” Această afirmație face lumină în ceea ce privește noțiunea de „om-adam”, rezultând ideea, susținută de textele și gândirea patristică, că acest termen implică ambele genuri. Fiind o replică a divinității însăși, ființa umană înglobează în sine masculinul și femininul, pentru a nu utiliza termenii „mascul” și „femelă” care în accepțiunea modernă au suferit o deteriorare de sens.⁴

Textul scripturisctic de la Facerea 2, 18-24 vine să completeze referatul biblic anterior: „ Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu și dacă a adormit, a luat una din coastele lui și a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie și a adus-o la Adam. Și a zis Adam: ‹‹Iată, aceasta-i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup.››.” Dumnezeu a zidit de la început bărbatul și femeia, formând familia primordială. Facerea Evei din coasta lui Adam, în viziunea divină, arată că cele două ființe omenești, care au aceeași origine, formează un tot unitar, un întreg, cele două jumătăți fiind atrase una spre cealaltă în mod intim, până la contopire.

„Prin scoaterea femeii din Adam se înțelege că Eva a fost cuprinsă virtual în Adam și înainte de aducerea ei distinctă la existență. Scriptura a arătat că Dumnezeu a făcut pe om bărbat și femeie. Astfel se explică și absența oricărei indicații privind însuflețirea femeii. Aceasta primise deja, la sfârșitul zilei a șasea, suflarea lui Dumnezeu. Faptul că femeia este desprinsă din Adam și nu creată, demonstrează faptul că atunci când Adam este creat, cuprindea în sine deja pe femeie, ca parte constitutivă.⁵”

„Se poate face o paralelă între purcederea Duhului Sfânt cu „purcederea” Evei, deosebită de Adam și totuși de aceeași natură cu el; astfel, prin unitatea naturii și pluralitatea persoanelor, ni se dezvăluie tainele Noului Testament. După cum Duhul nu este inferior Celui din Care purcede, tot așa nici femeia nu este inferioară bărbatului; căci iubirea cere egalitate și numai iubirea a dorit această polarizare primordială, izvor al întregii diversități a speciei umane.⁶”

Chiar sub aspect lingvistic, se poate observa foarte lesne, legătura ontologică dintre bărbat și femeie. Cuvântul ebraic „ișah” care înseamnă „femeie”, își are originea în termenul „iș” care înseamnă „bărbat”, prin adăugarea terminației „ah”. Omul primește prin creație de la Dumnezeu măreția, puterea și inteligența, pentru ca ulterior, prin femeie, să primească sprijinul și mângâierea. Cei doi își găsesc menirea doar ca o unitate inseparabilă, o familie.⁷ Adam își dă seama de acest lucru când afirmă: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și cei doi vor fi un trup” (Facere 2, 24). Mântuitorul Iisus Hristos completează în mod absolut sublim aceast verset cu afirmația ce are caracter de poruncă dumnezeiască: „… așa încât nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă.” (Matei 19, 6)

Pr. Ciprian Robu

GEORGE-CĂTĂLIN VÎLCU

Preoția în Vechiul Testament

O treaptă mai avansată, dar încă nedesăvârșita și nedefinită, spre preoția adevărată a creștinismului, o constituie preoția Vechiului Testament.

Cea dintâi figură de preot care se întâlnește în cărțile Sfintei Scripturi, este cea a enigmaticului Melchisedec, rege al Salemului și “preot al Dumnezeului Celui Preaînalt”, care a întâmpinat și a binecuvântat pe Avraam, după biruința acestuia asupra lui Chedarlaomer și a aliaților lui. Personalitatea acestuia este puțin cunoscută. El apare în istoria sfântă “ fără tată, fără mamă, fără spiță de neam, neavând nici început al zilelor nici sfârșit al vieții ”, cum zice Sfântul Apostol Pavel (Evr. 7,1-4), care pentru aceasta, îl aseamănă cu Fiul lui Dumnezeu. Numele lui înseamnă în evreiește rege al păcii sau al dreptății. Sfântul Apostol Pavel vede în preoția lui prototipul preoției veșnice a Noului Testament, întemeiată de Mântuitorul și prevestită de proorocul David, când a spus: “ Tu ești preot în veac după rânduială lui Melchisedec”(Ps. 104,4; Evr. 7,11-21). Sigur însă că Melchisedec era reprezentatul unui popor monoteist și închinător al adevăratului Dumnezeu, printre popoarele păgâne ale vechiului Canaan, iar ofranda omagială adusă de el lui Avraam este privită în simbolistica creștină drept o preînchipuire a jertfei euharistice.

Un alt preot pomenit în Cartea Sfântă înainte de instituirea preoției mozaice este Ietro, preotul din Madian socrul lui Moise (Ieșire. 2,15-21). Nici despre el nu știm mai mult, ci doar că era șeful unui trib nomad și că era dintre păstorii care chemau numele adevăratului Dumnezeu.

Preoția Legii Vechiului Testament a fost instituită de către Dumnezeu Însuși, prin Moise și organizată apoi de acesta și de Aaron, fratele său, chiar după prescripțiile divine înscrise în cărțile Vechiului Testament, îndeosebi în două dintre cărțile Pentateuhului, Levitic (cartea preoției și a cultului mozaic) și Numeri (cartea demografică și statistica a poporului evreu după ieșirea lui din Egipt).

Instituirea preoției Vechiului Testament în persona lui Aaron și a fiilor acestuia (Nabad, Abihu, Elezear și Itamar), precum și ritualul hirotoniei, adică al consacrării și ungerii acestora în sacra lor funcție, ne sunt descrise mai ales în capitolul 8 al cărții Levitic. Sunt vrednice de reținut din această descriere unele amănunte analoage cu ritualul corespunzător al hirotoniei din cultul creștin, în care se păstrează, de altfel, multe reminiscențe formale ale vechiului cult iudaic. Astfel trebuie să subliniem că actul ungerii se săvârșește de către Moise, ca reprezentant sau organ împuternicit al lui Dumnezeu Însuși, în urma mandatului expres primit de la El (Lev. 7,1). Ceremonia ungerii are loc în fața Cortului Sfânt și în prezența poporului, a întregii adunării sau comunități, care este convocată anume pentru a participa la un act solemn.

Atât Aaron, cât și fii săi sunt purificați mai întâi simbolic, prin spălarea cu apă de către Moise, apoi dezbrăcați de hainele lor și îmbrăcați cu veșmintele speciale, veșmintele sarcedotale, care urmează a fi folosite în timpul exercitării funcției lor și care sunt enumerate cu exactitate atât pentru arhiereu, cât și pentru leviți, după care urmează aceea ceremonie propriu-zisă a consacrării, săvârșită de Moise însuși, care unge pe cei aleși cu undelemnul ungerii.

Alegerea unei seminții, precum și a unei preoții dintr-o anumită seminție, era un fapt semnificativ. Nimeni nu putea să fie preot, dacă nu era din seminția lui Levi. Pe lângă aceasta Vechiul Testament mai prezintă realitatea unei preoții superioare în comparație cu preoția neamurilor și a lui Israel, preînchipuind încă din acele vremuri preoția ce avea să se împlinească în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Semnificativă este și constatarea că toate rânduielile privitoare la preoția Vechiului Testament, au fost poruncite de Dumnezeu, până în cele mai mici amănunte, deci era în toate acestea voia lui Dumnezeu. Chiar și în rânduiala sfințirii intrării în arhierie și preoție, Moise a primit-o de la Dumnezeu.

Privind cu luare aminte rânduielile legate de preoția actuală a Bisericii, constatăm preînchipuirea lor în Vechiul Testament și înțelegem că, preoții Legii Vechi nu numai că erau aleși dintr-o anumite seminție, ci erau și sfințiți pentru slujba lor.

Rostul unei asemenea preoții era de a învăța poporul Legea Domnului, de a sluji Cortului, adică de a sfinți jertfele și poporul și de a conduce acest popor pe calea plăcută lui Dumnezeu. În unele cazuri, tot preoții erau aceia care constatau din punct de vedere medical vindecarea unor boli, precum se poate vedea din textul următor: “ Iată rânduială pentru lepros. Când el se va curăți se va duce la preot” (Lev. 14,2).

Preocuparea principală a preoților era însă aducerea jertfelor pentru păcatele poporului. Prin faptul că se dădea o atenție deosebită păcatului, se adeverea ,încă o dată, că această conștiință a vinei aștepta eliberarea de păcat a neamului omenesc, printr-o adevărată jertfă.

Păcatul era considerat o piedică în calea mântuirii și ca atare nu putea fi înlocuită decât prin jertfă, care preînchipuiau Marea Jertfă. Rostul unor astfel de jertfe este redat în cuvinte ca acestea:”Să-și pună cel ce aduce, mâna pe capul jertfei și să o înjunghie la ușa cortului adunării, iar preoții, fiii lui Aaron să stropească cu sângele din ea jertfelnicul împrejur”(Lev. 3,2).

Prezența preotului la săvârșirea jertfei preînchipuie, din punct de vedere dogmatic, neapărata prezență a preoției slujitoare la săvârșirea Sfintelor Taine, mai ales a Sfintei Cuminecături, pentru iertarea păcatelor. Mergând pe firul aceleași idei, nici iertarea nu se dă fără aducerea jertfei din partea credinciosului, prin mijlocirea preotului. Punerea mâinilor pe jertfe și mărturisirea păcatelor, poate fi, prin analogie o asemănare cu Sfânta Taină a Spovedaniei.

Reiese din aceste preînchipuiri legătura dintre Dumnezeu – primitorul jertfei, preot – ca iconom al Sfintei Jertfe și credincios – aducătorul jertfei pentru iertarea păcatelor.

În această stare de fapt, când păcatul își intensifică puterea sa, Dumnezeu își intensifică și El dragostea Sa pentru neamul omenesc, dragoste susținută prin făgăduințe tot mai clare ale plinirii planului mântuirii prin preoția Sa. Profeții, prin scrisul și învățătura lor, sunt aceia care au făcut un salt calitativ prin înțelesul mai semnificativ, în drumul spre desăvârșire.

Inaugurarea preoției lui Aaron și a fiilor lui are loc în ziua a opta după ungerea lor, când ei aduc, înaintea bătrânilor și a poporului, jertfe de ispășire și de mulțumire pentru ei înșiși și pentru popor, și când, Aaron, în calitate lui de mare-preot sau arhiereu, binecuvântează pentru prima oară poporul. Ungerea lui Aaron și a fiilor lui este pecetluită și consfințită în chip vizibil în fața poporului, de către Dumnezeu Însuși, prin focul care s-a pogorât atunci din cer și a ars jertfele de pe altar (Lev. 8,22-24).

Moise formulează și reglementează, cu amănunțime, în cele două cărți amintite ale Vechiului Testament, tot ceea ce aveau de făcut preoții și leviții, drepturile materiale și obligațiile lor sacramentale la săvârșirea jertfelor aduse pentru popor sau pentru ei înșiși, ritualul acestor jertfe. El caută să accentueze, totodată, mai ales idea că preotul, ca săvârșitor al cultului, este un factor indispensabil în viața religioasă a poporului și un mijlocitor indispensabil al ispășirii dorite și cerute de popor, de la Dumnezeu:” Și preotul va face pentru el ispășirea înaintea Domnului, și i se va ierta, oricare ar fi fost greșeala de care se va fi făcut vinovat”(Lev. 6,7).

Preoții Vechiului Testament aveau și alte atribuții extra-religioase, ca de exemplu, aceea de a se îngriji de sănătatea poporului, în lipsa medicilor. Lor le revenea datoria și dreptul de a lua măsurile cuvenite pentru apărarea colectivității împotriva răspândirii bolilor epidemice, ca în cazul persoanelor, lucrurilor și caselor atinse de lepră.

Puterea preoției sacramentale își are semnificația adâncă în puterea toiagului lui Aaron care înfrunzește, dovedind puterea plină de viață a preoției aronice, în comparație cu celelalte toiege, ce au rămas uscate și totodată și puterea dătătoare de viață a preoției bisericești. Frunzele și florile de pe toiagul lui Aaron, reprezintă frumusețile harului preoției în Biserică, iar rodirea toiagului, semnifică rodirile darului Duhului Sfânt aduse de Mântuitorul prin preoția Jertfei Sale.

Toiegele uscate se pot asemăna și cu preoțiile naturale ale neamurilor, preoții neroditoare, ”sterpe”, după expresia cântării bisericești cu înțeles dogmatic care numește Biserica acestor preoții “ Biserica cea stearpă din păgâni ”.

O condiție pe care trebuiau s-o îndeplinească toți slujitori Cortului Sfânt era integritatea corporală, condiție de asemenea păstrată și în canoanele bisericești pentru preoții creștini. Găsim și povățuiri care aveau menirea să asigure preoților respectul poporului, ca în toate religiile:”Pe preot să-l socotești sfânt, căci el aduce mâncarea Dumnezeului tău, el să fie sfânt pentru tine, căci Eu sunt Sfânt, Eu, Domnul, Care vă sfințesc”(Lev. 21, 8) .

Neavând parte de pământ în Israel, preoții și leviți trebuiau să se întrețină și să se hrănească din părțile ce le reveneau de drept din darurile aduse la altar și din jertfe. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Evrei, subliniază, cu privire la preoția și la cultul Vechiului Testament, că aveau rostul și caracterul unor simboluri, umbre și preînchipuiri ale celor ce trebuiau să vină și să împlinească sau să se desăvârșească în Legea nouă, a Darului.

După cum s-a văzut din cele de până aici, aproape toate îndatoririle preoților Vechiului Testament erau concentrate în jurul Cortului Mărturiei, iar mai târziu al templului din Ierusalim. Fiind limitată aproape exclusiv la săvârșirea jertfelor, preoția vetero-testamentară degenerează foarte ușor și repede într-o îndeplinire mecanică a ceremonialului jertfelor, preoții îngrijindu-se foarte mult, dacă nu chiar exclusiv, de partea ei formală, adică de ritual, și neglijând cu totul fondul, adică celelalte obligații de ordin religios-moral și cultural.

Pe măsură ce ne apropiem de zorile creștinismului, preoții Vechiului Testament pierd cu totul conștiința adevăratei lor misiuni și uită obligațiile lor inițiale. Mai grav, ei transformă slujba lor într-un simplu izvor de câștig material și de huzur personal, exploatând și împilând fără milă poporul, pe care aveau datoria să-l conducă spre Hristos cu ajutorul Legii. De aceea, rolul spiritual și pedagogic al preoților îl preiau, mai ales din epoca lui Samuel înainte, proorocii, pe care Dumnezeu îi ridică din mijlocul poporului prin chemare instantanee și cu care preoții vin în conflict, deoarece prooroci osândeau și combăteau fără cruțare, în numele lui Dumnezeu, nu numai păcatele poporului, ci și pe ale preoților, mustrând, când era nevoie chiar pe regii lui Israel pentru fărădelegile lor (cum făcea proorocul Natan cu David sau Ilie cu Ahab).

Preoția levitică, ca una care preînchipuia preoția în Biserică, avea totuși neputința de a se desăvârși în preoția bisericească. De aceea s-a orânduit o altă preoție, după rânduială lui Melchisedec, instituită de Iisus Hristos, de ordin dumnezeiesc și neîntemeiată pe ereditate.

Absentând de la datoria de a învață pe popor Legea, Dumnezeu îi mustră pe preoți prin gura proorocilor:…„ Poporul Meu nu cunoaște hotărârea Domnului. Cum puteți voi să ziceți: Suntem înțelepți și avem Legea Domnului? Căci iată, pana cea mincinoasă a cărturarilor a prefăcut-o în minciunăiună. S-au făcut de ocară înțelepții, au turbat și s-au prins în curse;iată, au lepădat cuvântul Domnului, și atunci unde este înțelepciunea lor?”(Ier. 8,8-9). Osânda unor astfel de preoți este vestită și prin gura proorocului Zaharia, din partea Domnului: „Împotriva păstorilor s-a aprins mânia mea și pe țapi îi voi pedepsi…Vai de păstorul de nimic care își părăsește oile! Să cadă sabia pe brațul lui și pe ochiul lui cel drept! Să i se usuce de tot brațul și să îi se stingă ochiul drept!”(Zah. 10, 3, 17). Totodată, prevestind venirea lui Mesia, proorocii zugrăvesc vremurile minunate, când Domnul va pune poporului Său alți păstori, vrednici de misiunea lor, și când “preoți lui Dumnezeu se vor îmbrăca întru dreptate, iar cuvioși Lui cu bucurie se vor bucura” (Ps. 131, 9).

În concluzie, preoția Vechiului Testament a fost o preoție voită și poruncită și apărată de Dumnezeu, cu un scop bine definit ca o funcție de slujire în acest timp și ca o preînchipuire a slujirii preoției speciale bisericești.

Bibliografie

1. A. P. Louphin, t.II, p. 64 și Mitrop. Nicolae al Krutiț, „Învățătura Vechiului și Noului Testament despre dregătoria de păstor”,trad. de A. Zarea, Glasul Bisericii, Anul XXI, nr. 7-8, 1962, pp. 830-831.

2. Pr. prof. dr. Ene Braniște, Preoții tăi Doamne se vor îmbrăca întru dreptate, Editura Andreiană, Sibiu, 2014, p. 15.

3. Nicolae al Kruțitelor, „Învățătura despre preoție în Vechiul și Noul Testament”, trad. de Pr. C. Pistrui în Omagiu Mitropolitului Nicolae Bălan, Sibiu, 1956, p. 400.

4. Drd. Emil Cornițescu, „Profeții în Vechiul Testament despre Preoție”, Studii Teologice, Anul XIX, nr. 7-8, 1967, p. 491.

5. Ioan Mihălţan, Episcopul Oradiei, Preoția Mântuitorului Hristos și Preoția Bisericească, Editura Episcopiei Oradea, 1993, p. 104.

6. Pr. prof. P .Rezuș, „Biserica în planul lui Dumnezeu”, Ortodoxia, Anul XV, nr. 3-4, 1963, p. 321.

7. Pr. Ioan Mircea, „Preoția harică și preoția obștească”,Ortodoxia, Anul XXXI, nr. 2, 1979, p. 233 .

Mișcarea Feministă – produs al neomarxismului

Pr. Ciprian Robu

Mişcarea feministă este îmbrăţişată de actuala ideologie a corectitudinii politice, derivată din marxismul cultural. Feminismul în sine are rădăcini mai vechi. A luat naştere în America, în anii 1830, în cadrul generaţiei care cunoştea prima etapă a revoluţiei industriale. Femeile, care timp de secole au avut preocupări eminamente casnice și agrare, au ajuns să aparţină nobilimii din clasa de mijloc şi să dispună de mai mult timp şi energie, ceea ce le-a permis să scrie articole de ziar şi romane pentru „surorile” lor. Primele etape ale feminizării culturii americane începuseră. Spre deosebire de feminismul radical din prezent, feminismul social, de la sfârșit de secol XIX şi început de secol XX, avea un caracter mai puţin totalitar. Adepţii lor militau pentru dreptul la vot al femeilor, dar şi pentru întărirea familiei.

Şcoala de la Frankfurt vorbea despre așa numita „teorie a personalității autoritare” ca fiind un produs al familiei patriarhale. Există o asociere directă între această teorie şi cartea lui Engels „Originile familiei, a proprietăţii private şi a statului”, care promovează matriarhatul. Mai mult, Karl Marx a fost cel care a scris, în „Manifestul comunist”, despre ideea radicală a unei „comunităţi a femeilor”. În plus, în 1845, în „Ideologia germană”, a criticat concepţia că familia constituie unitatea de bază a societăţii.

Conceptul de „personalitate autoritară” era un ghid folosit în războiul psihologic împotriva bărbatului american, pentru a-1 face pe acesta neinteresat să apere credinţele şi valorile tradiţionale. Cu alte cuvinte, scopul a fost de a-1 „castra”. Fără îndoială, Institutul de Cercetări Sociale al Universităţii Frankfurt urmărea acest lucru, din moment ce a folosit termenul de „tehnici psihologice pentru schimbarea personalităţii”. Personalitatea autoritară, studiată în anii 1940 şi 1950 de adepţii americani ai Şcolii de la Frankfurt, a pregătit terenul pentru desfăşurarea unui astfel de război psihologic împotriva rolului bărbatului. Obiectivul a fost promovat de Herbert Marcuse şi de alţii, sub paravanul „eliberării femeilor” şi în cadrul mişcării noii stângi, în anii ’60. Dovada că se intenţionează ca tehnicile psihologice pentru schimbarea personalităţii să se concentreze în special pe „castrarea” bărbaţilor americani, a fost oferită de Abraham Maslow, fondatorul „psihologiei umaniste” şi promotor al tehnicilor psihoterapeutice în sălile de clasă ale şcolilor publice. El afirma că următorul pas în evoluţia personală este transcenderea masculinităţii şi a feminităţii către un tip general de umanitate.

Erich Fromm, un alt membru fondator al Institutului, a fost unul dintre cei mai activi susţinători ai teoriei matriarhale. Fromm considera că toate sentimentele de iubire şi altruism derivă, în fond, din dragostea maternă care se dezvoltă în perioada lungă de sarcină şi de îngrijire postnatală. Prin urmare, dragostea nu depinde de sexualitate, aşa cum credea Freud. De fapt, sexul se asociază, cel mai adesea, cu ura şi cu distrugerea. Masculinitatea şi feminitatea nu sunt reflexii ale diferenţelor sexuale „naturale”, cum au crezut romanticii. Ele, provin, mai degrabă, din diferenţele asociate rolurilor sociale.

Această dogmă a constituit un precedent al concepţiilor feministe radicale de astăzi. Pentru promotorii lor, rolurile bărbaţilor şi ale femeilor sunt un rezultat al îndoctrinării culturale – o îndoctrinare impusă de o cultură patriarhală masculină, în detrimentul femeilor.¹

În fond, feminismul nu este altceva decât atitudinea de negare, din partea unor femei, a statutului de mamă și soție (cu tot ceea ce prevăd aceste două misiuni extraordinare lăsate de Dumnezeu pe pământ de la creație), considerându-l un rezultat al culturii patriarhale masculine, fiind chiar motiv de jignire și chiar o traumă profundă.

Contaminate cu virusul ideologiei feministe, aceste fiinţe se confruntă cu o criză existenţială profundă, care adesea merge până la nevroză şi psihopatie. În fond, ele nu-şi mai pot asuma condiţia de femeie împreună cu tot ceea ce însemnă arhetipul feminin şi ca atare, nu mai pot fi fericite, împlinind rosturile adânc înscrise în fiinţa lor. Dar nici altfel nu pot dobândi fericirea, căci condiţia de bărbat, la care feminismul le îndeamnă să aspire, nu le este proprie. Chiar şi atunci când reuşesc să şi-o însuşească, pe cât le este cu putinţă şi cu mari sacrificii, totuși, aceasta nu le poate face fericite. Astfel că, neliniştite fiind de confuzia existenţială la care le-a adus negativismul feminist, aceste femei vor fi cu siguranţă candidatele la un eşec în viaţa de familie, la o tulburare de personalitate, iar în tot mai multe cazuri la aberaţia lesbianismului.²

Se pare că a sosit vremea ca sensul ascuns al luptei de emancipare a femeilor să fie dat pe față. În nenumărate cărţi, adevărate manifeste ale mişcării feministe, este declarat așa-zisul război al sexelor. Prin urmare, femeile din lumea întreagă sunt chemate să se înroleze în acest război, convinse fiind de agitatoarele feministe, că bărbatul pe care până mai ieri îl iubeau, sau mai grav, că cel de care se pot îndrăgosti şi dori ca soţ şi tată al propriilor copii, nu este decât un potenţial agresor, un violator sau chiar o adevărată fiară. Este interesant de observat modul în care feministele şi în general, cei care le susţin ideologic şi financiar, deviază atenţia oamenilor, a femeilor în special, de la cauza reală a violurilor şi agresiunilor sexuale, către fantasmatica violenţă datorată agresivităţii constitutive a bărbaţilor. Mai mult se insinuează că violurile şi comportamentul agresiv sexual al bărbaţilor de astăzi nu este rezultatul a miliardele de filme, reviste, cărţi sau alte materiale cu conţinut erotic şi pornografic și produsul unei culturi care degradează relaţia de dragoste. Cauza este doar acelaşi comportament violent și dominant, pe care dintotdeauna bărbaţii l-au avut faţă de femei. Iată care este climatul ideologic care infuzează tot mai mult cultura si modul de a gândi al omului contemporan.³

Există o mulţime de scriitori și activişti feminiști care se ocupă cu crearea mitologiei feminismului, care au capacitatea de a influența mintea femeii, făcând-o să se teamă permanent, să se simtă extrem de frustrată de condiţia sa socială, să interpreteze toate gesturile sale (chiar si cele de tandreţe) ca o mărturie a înjosirii, a degradării la care a adus-o bărbatul. O astfel de femeie, transformată prin procesul educării într-o feministă, va face faţă cu multă greutate relaţiei de dragoste. Cultivarea urii faţă de bărbaţi, a scârbei faţă de propriile virtuţi feminine şi în consecinţă, masculinizarea femeilor, nu este decât una din modalităţile prin care political correctness încearcă să spele creierul femeilor. Metoda este extrem de eficace pentru că anihilează exact acele trăsături spirituale, acele raţiuni fundamentale ale devenirii şi realizării umane a femeii.

Nici bărbaţii nu rămân neafectați de acest război, care li s-a declarat şi la care sunt împinşi să ia parte. Această reacţie logică este probabil şi aşteptată. Care mai este raţiunea unei societăţi în care bărbaţii și femeile, în loc să-şi întemeieze o familie, luptă unii împotriva altora într-un adevărat război, instrumentat de cei care, nu urmăresc decât spălarea creierelor şi controlul absolut al persoanei?

Unul din răspunsurile la această întrebare ni-1 oferă cu cinism şi impertinenţă celebra feministă Shere Hite. Ea afirmă că dezintegrarea actuală a familiei „nucleare” este benefică pentn toată lumea: copiii „mamelor singure” vor reuşi mai bine şi vor fi mai echilibraţi în toate domeniile. Nu de aceeaşi părere sunt şi cercetătorii familiilor mononucleare.

Cercetările sociale nu sunt aproape niciodată categorice. Totuşi, per ansamblu, pentru copii, familiile cu doi părinţi sunt preferabile familiilor cu un singur părinte sau familiilor de adopţie. Copii parcurg mai uşor fazele dezvoltării, sunt mai fermi în identitatea lor sexuală şi se descurcă mai bine la şcoală, au mai puţine tulburări emoţionale şi devin adulţi mai maturi, atunci când sunt crescuţi de adulţi de sex opus. Copiii cu doi părinţi sunt mai competenţi. Pe de altă parte, tot mai mulţi copii solicită asistenţă psihiatrică suferind de pe urma lipsei tatălui. Această lipsă a tatălui este o cauză primară a declinuli copiilor în societatea de azi, fiind asociată cu probleme sociale cum ar fi sarcini la adolescenţă, abuz infantil şi violenţă casnică împotriva femeii.⁴

„Fiecare sex îşi are funcţiile sale, care-i sunt proprii numai lui şi Domnul a rânduit ca nu doar natura fizică, ci şi cea psihologică, sufletească, să corespundă, să slujească menirii sale. Femeia poate purta îmbrăcăminte de bărbat, poate face o muncă de bărbat (poate chiar bine), dar să gândească şi să simtă ca un bărbat nu va putea vreodată: sufletul femeii nu poate deveni bărbătesc. Da, femeile au fost dintotdeauna dependente de bărbaţi. Aşa a fost întotdeauna, la toate popoarele. Teoria potrivit căreia matriarhatul a fost dominant cândva nu e mai mult decât o născocire istorică, lipsită de confirmări serioase. Pe de altă parte, bărbatul nu poate să cunoască niciodată bucuriile date femeii: maternitatea, capacitatea de a iubi şi de a simţi aşa.⁵”

GEORGE-CĂTĂLIN VÎLCU

Semnificaţia zilelor din Săptămâna Mare

1. Luni, în Săptămâna Patimilor, Biserica ne aminteşte de fericitul Iosif, cel frumos la trup şi la suflet. Este vorba de Patriarhul Iosif, care ne impresionează pe toţi prin dorinţa lui de a-I sluji lui Dumnezeu împlinind poruncile, prin dorinţa lui de a fi curat înaintea lui Dumnezeu, prin faptul că a fost bun şi binevoitor cu fraţii săi care l-au vândut în Egipt. El este o preînchipuire a Domnului nostru Iisus Hristos, cel vândut de Iuda, unul dintre ucenicii săi, este o preînchipuire a Domnului Hristos, care a ţinut să împlinească întru toate voia Părintelui Ceresc şi să ne fie nouă pildă de urmat. În aceeaşi zi, Biserica pomeneşte şi o minune pe care a făcut-o Iisus spre înţelepţirea credincioşilor: negăsind fructe într-un smochin neroditor l-a blestemat să se usuce si s-a uscat.  Smochinul cel blestemat de Mântuitorul este o pildă pentru noi, ca să ştim că Domnul Hristos răsplăteşte nu numai binele pe care-l fac oamenii, ci răsplăteşte şi pedepseşte şi îndărătniciile lor, superficialitatea , indiferența şi neangajările lor spre bine.

2. Marţi, în Săptămâna Mare, Biserica pomeneşte pilda celor zece fecioare, cinci înţelepte şi alte cinci neînţelepte. Această pildă, are rolul de a ne provoca să fim întotdeauna pregătiţi prin fapte bune pentru întâmpinarea Mirelui ceresc. Sfânta noastră Biserică ne învaţă în fiecare zi de marţi din Săptămâna Sfintelor Pătimiri să fim cu luare aminte la noi înşine, la datoriile noastre, să aşteptăm pe Mirele Ceresc cu inima iubitoare şi cu fapte bune, ca astfel să ne putem bucura de prezența noastră alături de El în Împărăția Cerurilor.

3. Miercuri, în Săptămâna Mare, Sfinţii Părinţi au decis să se pomenească o femeie păcătoasă care îl cinsteşte pe Iisus Hristos. Potrivit Sinaxarului, în această zii se pomenesc mai multe ungeri cu mir, pe care le-a primit Iisus Hristos, Biserica Ortodoxă oprindu-se asupra cazului unei femei care a adus şi folosit mir scump. Femeia şi-a arătat cinstirea ei faţă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos turnând peste El mirul cel de mult preţ şi Domnul Hristos a primit cinstirea pe care i-a adus-o acea femeie. Sfânta noastră Biserică face o legătură între femeia cinstitoare a Mântuitorului şi femeia păcătoasă despre care istoriseşte Sfântul Evanghelist Luca şi despre care se poate citi în capitolul al şaptelea din Sfânta Evanghelie de la Luca. Această ungere, Mântuitorul o primește înainte de moartea și îngroparea Sa, întrucât cunoscând că toate cele legate de îngropare se vor face în mare grabă, să nu se arate călcător de lege, ci prin aceasta să se împlinească toate cele datorate.

4. Joi, în Săptămâna Mare, Biserica pomeneşte patru evenimente: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, rugăciunea din Grădina Ghetsimani şi vânzarea Domnului. Mai întâi, contemplăm cu bucurie măreţia Domnului Hristos, Cel ce Dumnezeu fiind, S-a smerit pe Sine, dându-Se exemplu de slujire apostolilor Săi și a spălat picioarele lor. Apoi, se pomenește Cina cea de taină, ultima cină pe care a avut-o Domnul Hristos împreună cu ucenicii săi înainte de Sfintele Sale Pătimiri, când a rânduit ca cele ce le-a făcut El atunci, acolo, să se facă în continuare spre pomenirea Lui. Căci luând pâinea în sfintele, preacuratele şi fără prihană mâinile Sale a sfinţit, a binecuvântat, a frânt şi a dat ucenicilor săi; la fel și paharul, l-a binecuvântat, sfințit și l-a dat spre gustare, instituind astfel Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.Biserica pomenește în Joia cea Mare şi rugăciunea din grădina Ghetsimani, când Domnul Hristos L-a rugat pe Tatăl ceresc să treacă paharul suferinţelor de la El, dacă este cu putinţă, dar a adăugat cu smerenie și deplină ascultare că vrea să împlinească voia Părintelui ceresc. Mai pomenim şi vinderea Mântuitorului de către ucenicul cel nevrednic și prinderea Lui în grădina Ghetsimani, când Iuda l-a sărutat cu vicleșug zicându-I «Bucură-te, Învăţătorule!» (Mt. 26, 49).

5. Vinerea Mare ne aduce aminte de suferinţele Domnului, de scuipările, de bătăile, de batjocurile, de răstignirea şi de moartea pe cruce a Mântuitorului Iisus Hristos. Fiind lucru mai presus de fire, fiind mai presus de lume, cu greu putem să apreciem aceste pătimiri pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a primit pentru mântuirea noastră şi în măsura în care le înţelegem, stăm şi noi în faţa Domnului Hristos, în faţa Crucii, stăm împreună cu Sfântul Ioan Evanghelistul şi cu Maica Domnului în apropierea crucii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi învăţăm de la El să îndurăm necazurile și încercările cu demnitate și mai ales iertăm pe cei ce ne vrăjmășesc și ne fac rău.   

6. Sâmbătă, în Săptămâna Mare, se pomeneşte înmormântarea Mântuitorului Iisus Hristos. În această zi, îl vom avea în vedere pe Mântuitorul Cel ce a fost în mormânt cu trupul, în Iad cu sufletul şi în Rai, ca un Dumnezeu, cu tâlharul. E o zi în care ne arătăm uimirea şi totodată convingerea că moartea s-a întâmplat în viaţă, că Viaţa a primit moartea. Ne gândim la Mântuitorul nostru Iisus Hristos în care se întâlnesc cele potrivnice: moartea şi viaţa. Rânduiala Bisericii noastre este că îndată după ce se spun cu cântare cuvintele în care facem prohodirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, îndată se pomeneşte Învierea. În ziua Sfintei Învieri, Biserica ne cere să ne luminăm cu prăznuirea şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm, şi să le zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi şi aşa să strigăm: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”.

Bibliografie

Arhimandritul Teofil Părăian, „Explicarea Săptămânii Mari”.

Curs de Teologie Ortodoxă Liturgică, Facultatea de Teologie Ortodoxă Sfântul Ierarh Andrei Saguna, Sibiu 2018.

Cum trebuie să întâmpinăm

Ziua Învierii Mântuitorului Hristos?

Laurențiu Marian Antonescu

,,Iată Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăşi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreuiezi, ca să nu te dai morţii, şi afară de Împărăţie să te încui. Ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.”

Iată ne apropiem cu pași repezi spre minunata și luminata Inviere a Domnului nostru Iisus Hristos care este axul și cheia întregii iconomii dumnezeiești. De aceea, așa cum am văzut, Biserica a rânduit ca aceasta Sărbătoare să fie întâmpinată și mai apoi urmată de niste  perioade importante, specifice și unice in decursul anului bisericesc. Perioada Triodului, în care este integrat și Postul Mare, este un timp al rugăciunii smerite, al pocăinței sincere și al milosteniei sau ajutorării celor aflați în nevoi. Fiecare duminică a Postului Mare ne oferă câte o pildă, o învățătură sau o viață sfântă care este demna de urmat de către noi. Practic, Sfinții Părinți au așezat duminicile din aceasta perioada intr-o anumita ordine si cu un anumit scop pentru a ne oferi un șablon pe care fiecare dintre noi este dator sa il completeze prin strădania și nevoința lui personală.

Aceste duminici culminează cu Sfânta și Marea Săptămână a Pătimirilor Mântuitorului. Fiecare zi este împodobită cu numeroase invataturi, indemnuri si sfaturi venite chiar din gura Imparatului Hristos prin intermediul pericopelor evanghelice și textelor liturgice speciale.

Deși scurtă această perioadă a Săptămânii celei Mari, are o intensitate nespus de mare, afirmata si de Sfântul Ioan Gură de Aur care ne spune că: ,,În zilele acestea s-a risipit împărăția iadului, s-a omorât moartea, s-a biruit păcatul, s-a ridicat blestemul si s-a deschis raiul. Peretele cel din mijloc al vrajbei dintre om și Dumnezeu s-a surpat și cele Cerești s-au unit cu cele pământești.”¹

Imnele bisericesti din aceasta perioada sunt penitentiale și anunță că mantuirea este aproape; momentul mult-așteptat al Invierii Domnului nu mai este o proiecție îndepărtată, ci se află din ce în ce mai aproape de noi. Fapt pentru care și pregatirea noastra trebuie sa fie pe masura. Asadar, in toate aceste zile care au mai rămas, trebuie să inmultim rugăciunea, să înăsprim postul și să ne curățim simțirile, pentru a-L primi pe Mirele Hristos așa cum se cuvine: ,,Camara Ta, Mantuitorule, o vad impodobita, si imbracaminte nu am ca sa intru intr-insa; lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de lumina, si ma mantuieste“.

Prin intrarea in Casa lui Dumnezeu (în Biserică), noi nu numai comemoram evenimentele petrecute acum mai bine de 2000 de ani, ci devenim în mod real partasi Patimirilor mantuitoare ale lui Hristos. Dumnezeu Tatăl ne vrea să fim asemeni Lui, iar Fiul Său Cel Unul Născut, este cel dintâi martir care a murit, nu pentru dreptatile oamenilor, ci pentru nelegiuirile lor.

Care dintre noi, chiar si drept de ar fii, ar avea puterea să moară pentru un semen de-al lui? Cu atat mai mult, cine ar fi în stare să-și dea viata pentru o multime de oameni pacatosi?! Singurul care a facut aceasta este Hristos din prea multa Sa iubire de oameni. Bineînteles, noi nu am putem face un asemenea sacrificiu pentru omenire, însă fiecare crestin în parte, poate și chiar este chemat să participle în mod personal, la suferintele mantuitoare ale lui Hristos prin rastignirea poftelor sau a placerilor trupesti. Așadar, acum in pragul Sfintelor Paști, Praznic al Praznicelor și Sarbatoare a Sarbatorilor, Sfanta Biserica ne face indemnul de a ne intensifica nevoințele duhovnicești, în vederea curatirii noastre si primirii Luminii Neînserate a Împărăției Sale.

Biruinta lui Hristos asupra morții nu este una omenească, deoarece dacă privim în istorie, orice confruntare este precedata de un razboi care învrăjbeste relația dintre oameni din partea câștigătoare și cea pierzătoare. Nu astfel se întâmplă și în cazul Biruinței lui Hristos asupra păcatului și a morții, deoarece toți se bucură de aceasta, de la Adam și Eva până la noi și cei care vor urma dupa noi, până la sfârșitul lumii. Conducatorii pământului atunci când ies invingatori dintr-o confruntare, câștigă putere si laudă. Hristos însă, este exemplul suprem al Împaratului smerit, deoarece Biruința Sa nu Îi aduce Lui mai multă putere, ci ne-o dăruieste nouă pe toată, pentru ca noi să ne îmbogățim în har și slavă. În aceasta stă marea Taină a iubirii lui Dumnezeu, că El face totul pentru noi, iar cei ce sunt al Săi, trebuie să fie deschiși și să primeasca binefacerile Lui.

Unii s-ar putea întreba: Cum putem spune că Hristos a biruit moartea de vreme ce oamenii inca mor? Răspunsul nu poate fi dat decât de noi insine: Printr-o cercetare a sinelui mai amănunțită și să observăm că, pentru noi, cei ce înviem împreună cu Hristos din păcat și moarte, moartea nu mai are stăpânire asupra noastră, nu mai este un sfârșit ci o trecere la o viață nouă si veșnică în comuniune cu Hristos, Bucuria cea Veșnică.

Învierea lui Hristos nu poate fi înțeleasă și trăită, decât printr-o unire cu Dumnezeu prin împărtășirea cu Sfintele Taine. Aceasta este condiția esențială prin care omul nu numai că înțelege, dar si participa in mod real la pătimirile, biruința și Învierea lui Hristos. Învierea ne mai pune inainte și o moarte –  moartea omului vechi, față de păcatele si patimile sale. Foarte interesante cuvinte pe care monahii le poartă mereu în sufletele lor: ,,Cine moare păcatelor mai înainte de a muri, acela nu va mai avea parte de moarte, ci de Înviere.”

De aceea numai cel ce a lepădat haina stricăcioasă a păcatelor și s-a îmbrăcat cu haina Luminii dumnezeiești, poate exclama cu adevărat: ,,Hristos a înviat!”

Bibliografie:

1. Preot profesor doctor, Vasile Mihoc, Predici exegetice la duminicile de peste an

2. Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici

3. Protosinghel Petroniu Tanase, Ușile Pocăinței – Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului

4. Arhimandrit Ioan Krestiankin, Predici la Postul Mare