Acasa Blog Pagina 7

Binecuvântare în a doua zi de Crăciun pentru credincioşii din Braşov

0

În a doua zi de praznic al Naşterii Domnului, credincioşii Bisericii „Înălţarea Domnului” şi „Soborul Maicii Domnului” din centrul civic al Braşovului au primit binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului. Ierarhul a oficiat Sfânta Liturghie în această biserică împreună cu slujitorii locaşului de cult şi un sobor din care au făcut parte vicarul-administrativ al Arhiepiscopiei Sibiului, arhimandritul Ioachim Tomoiagă, protopopul de Braşov, Dănuţ-Gheorghe Benga şi alţi slujitori ai sfintelor altare. În cadrul Sfintei Liturghii, monahul Nectarie de la Schitul „Duminica Tuturor Sfinţilor” din Şinca Nouă, judeţul Braşov, a fost hirotonit ierodiacon.

Răspunsurile liturgice au fost date de Grupul „Anatoly” din Braşov, iar un grup de copii de la biserica braşoveană au cântat mai multe colinde la Sfânta Liturghie.

În cuvântul de învăţătură IPS Mitropolit Laurenţiu a vorbit despre cinstirea Maicii Domnului în a a doua zi de praznic al Crăciunului, Sfânta Fecioară fiind mijlocitoare pentru noi înaintea Fiului ei.

„Maica Domnului care L-a adus în lume pe Fiul lui Dumnezeu este prăznuită astăzi ca cea prin care Hristos a luat trup. Maica Domnului este sus lângă Fiul său şi îşi manifestă autoritatea de mamă, de aceea rugăciunea pe care o face Maica Preacurată pentru noi este cea mai ascultată dintre toate mijlocirile pe care le pot face îngerii sau sfinţii noştri ocrotitori. Maica Domnului este mama Fiului lui Dumnezeu”, a spus ierarhul.

În semn de apreciere a activităţii pastorale şi misionare din această comunitate, preotul Ciprian Robu de la Biserica „Înălţarea Domnului” şi „Soborul Maicii Domnului” a primit din partea ierarhului distincţia „Crucea şaguniană pentru preoţi”.

Ierarhul şi soborul slujitor au oficiat la final o slujbă de pomenire pentru ctitorul bisericii, părintele Victor Neamţu.

Sursa: Mitropolia Ardealului

[unitegallery craciun2019]

 

Sursa: Mitropolia Ardealului

„Biserica cea mică” în Noul Testament (2)

0

„Biserica cea mică” în Noul Testament (2)

Pe lângă Sfintele Evanghelii, în Sfânta Scriptură a Noului Testament, cele mai multe referiri la instituția familiei , la membrii și la raporturile dintre ei, le face Sfântul Apostol Pavel prin epistolele sale, oferind o serie de norme și îndemnuri pentru reglementarea vieții de familie. Desigur, vom găsi o mulțime de referiri la problematica familiei și a căsniciei în toate epistolele pauline, însă în mod absolut sublim, Epistola I Corinteni capitolul 7 și Epistola către Efeseni capitolul 5 (în special versetele 20-33, versete pe care le regăsim în rânduiala Tainei Cununiei) constituie un adevărat program catehetic de gândire și trăire creștinească a soților.

Cel care numește căsătoria „Taină mare” (Efeseni 5, 32) este Sfântul Apostol Pavel. Astfel, Apostolul neamurilor pune în valoare noul sens al căsătoriei creștine, care nu poate fi redusă nici la utilitarismul iudaic, nici la legalismul roman, ci arată posibilitatea de a transfigura unitatea soților într-o nouă realitate, realitatea Împărăției lui Dumnezeu și ca urmare, căsătoria nu poate fi decât unică și indisolubilă1.

Fragmentul din Epistola către Efeseni de la Taina Cununiei debutează cu o afirmație logică, în ordinea raportării omului la Dumnezeu: „Fraților, mulțumiți totdeauna pentru toate, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu-Tatăl.” (Efeseni 5, 20). Spunem aceasta pentru că pentru tot ceea ce omul primește de la Dumnezeu în viață trebuie să primească mai întâi cu mulțumire, bine știind că toate se fac doar prin darul și îngăduința Lui. Afirmația următoare: „Supuneți-vă unul altuia, întru frica lui Hristos” (Efeseni 5, 21), are o dublă valență. Mai întâi, se referă la datoria supunerii omului (indiferent bărbat sau femeie) față de Dumnezeu, datoria ascultării, pe care din păcate, protopărinții au încălcat-o în rai, o ascultare dulce, ce aduce cu sine binecuvântare și har. Pe de altă parte, supunerea reciprocă înseamnă mai întâi egalitate, căci „ nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbăteacă și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28) spune același apostol Pavel, dar și respect și ascultare reciprocă, nu oricum, ci „întru frica lui Hristos” (Efeseni 5, 21).

Începând cu versetul 22 din Epistola către Efeseni, capitolul 5, Sfântul Ioan Gură de Aur explică, așa cum nimeni nu a mai făcut vreodată, semnificația celor afirmate de Sfântul Apostol Pavel. „Aşadar nu întâmplător şi zadarnic a vorbit Pavel despre această chestiune, spunând: ‹‹Femeile să li se supună bărbaţilor lor precum Domnului›› (Efeseni 5, 22). De ce oare? Pentru că dacă soţii convieţuiesc în bună înţelegere, atunci şi copiii lor vor creşte bine şi vecinii se vor desfăta de mireasma vieţii lor creştine şi prietenii lor se vor bucura şi rudele lor se vor mândri. Dar dacă se întâmplă invers, toate se vor învălmăşi, toate vor fi tulburi şi confuze. Se întâmplă adică şi aici ce se întâmplă într-o armată: Când generalii ei au legături liniştite şi conlucrează armonios, armata merge bine şi poartă biruinţe; însă când aceştia nu se înţeleg şi se ceartă, toată armata se întoarce cu susu-n jos. Aşadar de aceea spune: ‹‹Femeile să li se supună bărbaţilor lor precum Domnului››. Însă cum se face că Scriptura într-un alt loc spune: ‹‹Dacă vine cineva la mine şi nu urăşte pe femeie şi pe bărbat, nu poate fi ucenicul Meu?›› (Parafrază la Matei 14, 26). Dacă femeile trebuie să li se supună bărbaţilor lor precum Domnului, cum de în altă parte le cere să se lepede de ei pentru Domnul? Citind cu atenţie ambele fragmente, veţi constata că unul nu-l contrazice pe celălalt. Sunt valabile în paralel amândouă. Adică ce vrea să spună aici Apostolul? Sau ‹‹să vă supuneţi bărbaţilor voştri, ştiind că aşa Îl veţi sluji pe Domnul›› sau ‹‹să-i ascultaţi pe bărbaţii voştri, considerând, ca ucenice ale lui Hristos, că faceţi voia Lui››. Pentru că, dacă cel care nu se supune puterii statului şi autorităţilor se împotriveşte ordinii pe care a aşezat-o Dumnezeu, mult mai mult femeia care nu se supune bărbatului ei calcă porunca dumnezeiască.2” Dacă în Vechiul Testament, femeia era socotită ca proprietate a bărbatului, întrucât era „cumpărată” potrivit tradiției evreiești, în Legea Nouă, supunerea față de bărbat se face într-o logică de bun simț, având ca temelie sentimentul respectului și al iubirii în aceeași „frică a lui Hristos”.

„Să considerăm deci că bărbatul este capul şi femeia trupul, după cum o arată şi acest pasaj apostolic: ‹‹Bărbatul este cap femeii (adică cârmuitor), aşa cum şi Hristos îi este cap Bisericii, El Mântuitorul trupului. Dar aşa cum Biserica I se supune lui Hristos, tot astfel şi femeile să le fie întru toate bărbaţilor lor›› (Efeseni 5, 23-24). Tu, bărbatul, îl auzi pe Pavel, care o povăţuieşte pe femeie să ţi se supună ţie, şi-l lauzi şi-l admiri. Auzi însă ce spune mai jos: ‹‹Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat pentru ea›› (Efeseni 5, 25). Ai văzut mai înainte un model de supunere? Vezi acum şi modelul de iubire. Vrei ca femeia să ţi se supună aşa cum Biserica i se supune lui Hristos? Poartă-i şi tu ei de grijă, aşa cum Hristos îi poartă de grijă Bisericii. Şi dacă trebuie să-ţi jertfeşti viaţa pentru ea, să fii făcut bucăţi de o mie de ori, să le suferi şi să le rabzi pe toate, nu refuza s-o faci. Căci nici măcar aşa nu vei face ceva egal cu ceea ce a făcut Hristos pentru Biserică, de vreme ce tu vei suferi acestea pentru cea cu care eşti unit, iar Domnul a suferit pentru cea care s-a întors împotriva Lui şi L-a nesocotit. Aşadar pe când Hristos, nu cu ameninţări, nu cu huliri, nu cu spaime, ci cu multă iubire şi blândeţe, cu grijă şi jertfă a reuşit să inspire încredere celei care atât de mult L-a necăjit, aşa să faci şi tu, aşa să te porţi cu femeia ta. Dacă nu-ţi acordă atenţie, dacă te înfruntă cu mândrie, dacă te nesocoteşte, vei putea s-o îndreptezi prin marea ta purtare de grijă, prin dragostea şi bunătatea ta, nu prin mânie şi înfricoşare. Doar pe un slujitor îl poţi cuminţi în felul acesta, sau poate că nici pe el, pentru că se va înfuria degrabă şi va înceta să te mai slujească. Pe tovarăşa ta de viaţă, pe mama copiilor tăi, pe temelia oricărei bucurii din familie, nu trebuie s-o îndreptezi cu sălbăticie şi ameninţări, ci cu iubire şi bune maniere. Ce căsnicie mai e asta, când femeia tremură în faţa bărbatului său? Şi de ce afecţiune familială se va bucura bărbatul, când trăieşte cu o femeie pe care o exploatează ca pe o roabă? Şi dacă păţeşti ceva datorită ei, să nu i-o reproşezi. Nici Hristos n-a făcut aşa ceva. ‹‹Şi pe Sine S-a dat pentru ea››, zice, ‹‹ca s-o sfinţească, curăţind-o…›› (Efeseni 5, 25-26). Prin urmare era necurată, avea slăbiciuni, era urâtă şi josnică. Orice femeie ai lua, nu va fi ca Biserica, pe care Hristos a ales-o ca Mireasă a Lui, şi nici nu se va deosebi de tine atât cât se deosebea aceea de Hristos. Şi cu toate acestea, Domnul n-a simţit repulsie faţă de ea şi nici n-a scârbit-o pentru marea ei urâţenie. 3” Două lucruri se pot deduce cu ușurință din cele afirmate de Sfântul Ioan Hrisostom. Mai întâi, dacă femeia este trup, se cuvine ca ea să se supună capului, iar dacă bărbatul este cap, acesta este dator să se îngrijească de trupul său, precum a făcut Hristos, mergând până la jertfă cu dăruirea. Apoi, bărbații sunt îndemnați să vadă în femeie creația lui Dumnezeu, și să nu caute frumusețe exterioară, care este trecătoare, nici plăcere, ci mai degrabă să prețuiască noblețea sufletească, cugetarea cu măsură, inima blândă și smerită ce trebuie să împodobească pe deplin caracterul femeii4.

Același lucru îl subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur și atunci când afirmă că Mântuitorul, în vremea în care și-a luat mireasa sa (Biserica) „ a curăţit-o, a împodobit-o, a îmbăiat-o. Voia în felul acesta ‹‹ca s-o sfinţească, curăţind-o prin baie de apă întru cuvânt, ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, fără să aibă pată sau creţuri sau altceva de acest fel, ci să fie sfântă şi fără prihană›› (Efeseni 5, 26-27). Aşadar a curăţit-o prin baie de apă. Dar şi ‹‹întru cuvânt››, zice. Care cuvânt? ‹‹În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh››. Şi nu numai că a împodobit-o, dar a şi slăvit-o, a făcut-o strălucitoare, ‹‹fără pată sau creţuri sau altceva de acest fel››. Şi noi, aşadar, această frumuseţe să o cerem. Şi dacă o nădăjduim, vom putea s-o dobândim. De aceea nu cere de la femeie cele ce nu sunt ale ei. Vezi cum Biserica le-a luat pe toate de la Domnul. De la El s-a făcut slăvită şi strălucitoare. Să nu simţi respingere faţă de femeie pentru că s-a nimerit să nu fie frumoasă. Ascultă ce zice Scriptura: ‹‹Albina e mică printre zburătoare, dar rodul muncii ei întrece orice dulceaţă›› (Înţelepciunea lui Sirah 11, 3). Făptură a lui Dumnezeu este şi femeia. Prin respingerea ta n-o jigneşti pe ea, ci pe Ziditorul ei. Ce are ea al ei? Nu i le-a dat pe toate Domnul? Dar nici pe femeia frumoasă să n-o lauzi, să n-o admiri. Admiraţia pentru una şi nesocotirea celeilalte arată că omul acela e desfrânat. Să cauţi frumuseţea sufletului şi să-L imiţi pe Mirele Bisericii. Frumuseţea trupească, dincolo de faptul că este plină de mândrie, provoacă gelozie, şi deseori chiar bănuieli neîntemeiate. Nu dăruieşte însă, şi plăcere? Pentru puţin, da; pentru o lună sau două, sau cel mult pentru un an; mai târziu, însă, nu. Pentru că, datorită obişnuinţei, nu te mai preocupă frumuseţea, care însă întreţine mândria femeii. Aşa ceva nu se întâmplă în cazul unei femei care nu are frumuseţe exterioară, însă are frumuseţe lăuntrică. Acolo este normal ca plăcerea şi iubirea soţului să rămână de la început şi până la sfârşit nemicşorate, întrucât provin din frumuseţea sufletului, nu a trupului….Dacă se întâmplă s-o afle şi vreo boală, toate au pierit. Iată de ce de la femeie trebuie să cerem bunătate, cumpătare, responsabilitate şi sinceritate. Acestea sunt însuşirile frumuseţii sufleteşti. Frumuseţe trupească să nu cerem. Nu-i vezi pe atâţia şi atâţia care şi-au luat femei frumoase, cum şi-au distrus vieţile în chip jalnic? Şi nu-i vezi pe alţii, care fără să aibă femei frumoase au trăit foarte fericiţi? Însă nici femeie bogată să nu căutăm. Nimeni să nu aştepte să devină bogat prin căsătorie. Vrednică de scârbă şi de nesocotire este o asemenea îmbogăţire. În plus, cum spune Apostolul, ‹‹Cei ce vor să se îmbogăţească, aceia cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, care-i cufundă pe oameni în ruină şi-n pierzare›› (I Timotei 6, 9). De la femeie, deci, să nu ceri bani, ci virtuţi.5”

Cuvintele noastre sunt de prisos în a mai completa cu ceva. Pentru tot cel ce dorește criterii de alegere a soției (soțului), Sfântul Părinte este suficient de explicit. Virtutea și caracterul sunt valorile maxime pentru creștinul adevărat.

Preot Ciprian Robu

1 Lect. Dr. Iulian Mihai L. Constantinescu, , Biserica și instituția căsătoriei – condițiile administrării căsătoriei – studiu juridico-canonic, Ediția a II-a, Ed. Christiana, București, 2010, p. 32.

2 Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, trad. de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Ed. Egumenița, Cartea Ortodoxă, Galați, 2001, pp. 103-104

3 Ibidem, pp. 105-106.

4 Teodora Teculescu, „Taina căsătoriei în epistolele pauline”, Ortodoxia, nr. II/II(2011), pp. 142-143.

5 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., pp. 106-108.

„Biserica cea mică” în Noul Testament

0

„Biserica cea mică” în Noul Testament

În Vechiul Testament, familia și căsătoria au reprezentat pilonul de bază al societății, însă doar sub aspect social (și național). Desigur, dimensiunea religioasă a căsătoriei nu era neglijată, dar nu reprezenta valența primordială a ei. Ca atare, relațiile dintre soți, dintre părinți și copii și invers, erau puse sub semnul moralității, fiind precizate în Lege, dar căsătoria în sine avea un aspect eminamente social.

În Noul Testament, valoarea căsătoriei și a familiei se redimensionează fundamental. Unirea dintre bărbat și femeie este definită ca „Taină Mare” (Efeseni 5, 32), ea fiind icoană vie a unirii mistice dintre Hristos și Biserica Sa (Efeseni 5, 25) și ca urmare, familia este ridicată la rangul de „Biserică Mică”. „Din această legătură tainică decurg în mod firesc toate îndatoririle de iubire reciprocă, de ascultare, de bună înțelegere, de prețuire și de curată și adevărată jertfelnicie dintre bărbat și fameie. În concepția creștină, nunta, familia și îndatoririle dintre bărbat și femeie depășesc toate limitele legăturilor naturale, fiind înălțate la sfera harului dumnezeiesc, care le purifică, le binecuvintează, le sfințește și le întărește. Aceste legături binecuvântate de Dumnezeu și de Biserică și ridicate la rangul de Taină, depășesc toate legăturile vieții trecătoare, proiectându-se în veșnicie împreună cu toate obligațiile reciproce adecvate. De aceea, Taina aceasta este cu adevărat mare, asemenea legăturii dintre Hristos și Biserica Sa, legătură care rămâne desăvârșită și indisolubilă în veșnicie.1”

În Noul Testament, cuvântul „nuntă” este folosit atât în sens propriu, cât și în sens figurat: Matei 22 ,2-9, Luca 12, 36; 14, 8, Ioan 2, 1-2, Efeseni 5, 25-27, Apocalipsă 19, 1-10.

„Din analiza textului Noului Testament, putem reține că în Evanghelii nu se gasește un loc expres din care să se vadă limpede că Mântuitorul a instituit Taina Nunții, dar El a sfințit căsătoria prin participarea Sa la nunta din Cana Galileii (loan 2, 1-11). De altfel, Sfântul loan Evanghelistul ne adeverește că Mântuitorul Hristos ‹‹…iarăși a mers în Cana Galileii, unde prefăcuse apa în vin›› (Ioan 4, 46). Apoi adesea a vorbit despre căsătorie și despre indisolubilitatea ei în așa fel încât rezultă, fără putință de îndoială, că a privit-o ca Sfântă Taină (Matei 19, 6). Sfințirea familiei s-a facut, așadar, prin participarea Mântuitorului Hristos la nunta din Cana Galileii, când căsătoria – legatura bărbatului cu femeia – a fost ridicată la valoarea de Sfântă Taină…..Prin participarea Sa la nunta din Cana Galileii, împreună cu Maica Sa și cu ucenicii Săi, Mântuitorului Hristos a arătat că întărește și binecuvântează căsătoria peste veacuri (Ioan 2, 1). Nunta fiind cea dintâi dintre Tainele amintite de Noul Testament: ‹‹Răspunzând, El a zis: N-ați citit că Cel Ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat și femeie? Și a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Așa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă!›› (Matei 19, 4-6).2”

Mântuitorul restaurează caracterul religios al nunții, prin harul Duhului Sfânt, sfințește, întărește și înnobilează iubirea conjugală. El îşi începe activitatea pământească cinstind căsătoria cu prezenţa Sa la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 2-11), „săvârşind acolo cea dintâi minune prin puterea Sa mai presus de fire şi dând perechii care se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de el prin Harul Său, El vrând să arate prin aceasta că începe înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului de la întărirea şi înălţarea căsătoriei”3.

Mai mult decât atât, în Cana Galileii se realizează începutul răscumpărării omului, așa cum începutul umanității s-a făcut prin binecuvântarea dumnezeiască a primei familii, urmând ca desăvârșirea omenirii să fie în Împărăția cerurilor, la Cina Nunții Mielului. Prin mimunea transformării apei în vin, ucenicii au crezut în Mântuitorul Hristos, iar nunta a devenit comuniune eclesială4. Legat de acest moment, Sfântul Chiril al Alexandriei afirmă: „Multe lucruri preafrumoase a săvârșit deodată prin acest unic și prim semn. Căci s-a sfințit nunta cinstită și s-a desființat blestemul femeilor. Fiindcă nu vor mai naște prunci în dureri și Hristos a binecuvântat Însuși începutul nașterii noastre. Iar slava Mântuitorului nostru a strălucit ca o rază a soarelui. Și ceea ce e mai mare în acestea e că ucenicii primesc asigurarea credinței din minunarea lor”5.

Mântuitorul Iisus Hristos afirmă cu necesitate revenirea la ordinea iniţială a familiei primordiale monogame (un singur bărbat și o singură femeie), familie întemeiată prin căsătorie, declarându-se împotriva poligamiei, pe care o blamează, socotind-o a fi o cădere de la rânduiala căsătoriei monogame. Spune Mântuitorul:„N-ați citit că Cel ce l-a făcut de la început, l-a făcut bărbat şi femeie?” (Matei 19, 14).

De asemenea, Domnul Hristos susține că nu-i este îngăduit bărbatului să-şi lase femeia sa şi nici femeia bărbatul ei. Moise a făcut unele compromisuri în această privinţă, însă aceasta a făcut-o ca urmare a pogoromântului pe care Dumnezeu l-a îngăduit firii umane decăzute. Astfel, Mântuitorul este foarte explicit și limpede în această problemă: „Pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar la început nu a fost aşa.” (Matei 19, 8) Familia a fost rânduită de Dumnezeu pentru om: „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup.” (Matei 19, 5). În ce priveşte desfacerea căsătoriei, porunca Mântuitorului este categorică, fără a lăsa urmă de echivoc: „Ceea ce Dumnenezeu a împreunat, omul să nu despartă.” (Matei 19, 6). Totuși, ruperea unităţii familiale este îngăduită numai pentru motive de desfrânare, pentru că desfrânarea este concepută ca o întinare a căsătoriei și distrugere a unității comunității familiale. Mântuitorul spune: „Iar eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, înafară de pricina de desfrânare, săvârşeşte adulter, şi cine s-a însurat cu cea lăsată, săvârşeşte adulter.” (Matei 19, 9). Aşadar, indiferent de problemele care sunt sau apar în cadrul căsniciei, acestea nu sunt suficiente pentru a desface ceea ce Dumnezeu a legat. Desfrânarea însă este în stare să distrugă această legatură atât de puternică dintre soți, iar divorțul nu face decât să oficializeze o situaţie deja creată. Din acest motiv, acest păcat este condamnat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos mai mult decât celelalte păcate, întrucât se încalcă în mod voit şi deliberat demnitatea de om pe care cei doi au primit-o la creaţie.

Mai mult, acest păcat se petrece în minte şi în inimă, printr-o privire, născându-se deja scenariul păcatului. Mântuitorul amplifică înţelesul poruncii a şaptea din Decalog : „Aţi auzit că s-a zis celor de mult: să nu săvârşeşti adulter… Eu însă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie poftind-o a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” (Matei 5, 27-28).

Cu toate că prin păcat se atentează la legătura sufletească dintre soţ şi soţie, legătura căsătoriei nu s-a desfiinţat între ei. Soţii îşi aparţin unul celuilalt, lucrarea divină harică a unirii lor prin Taina Căsătoriei neputând fi desfiinţată printr-un act omenesc. Astfel prin cuvintele: „Oricine va lăsa pe femeia sa şi îşi va lua alta, săvârşeşte adulter cu ea, iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul şi se mărită cu altul săvârşeşte adulter.” (Marcu 10, 11-12) Mântuitorul afirmă nu numai unitatea și indisolubilitatea căsătoriei, ci şi egalitatea deplină a celor doi soţi6.

Preot Ciprian Robu

1 Pr. Prof. Dr. Spiridon Cândea, Studii și articole de pastorală ortodoxă, Ed. Arhiepiscopiei Sibiului, 2002, p. 123.

2 Pr. Leon Dură, „Familia în Vechiul și Noul Testament”, ‹‹httpwww.crestinortodox.romoralafamilia-vechiul-noul-testament-70888.html››, (accesat la data de 04 iulie 2017).

3 Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1997, p. 123.

4 Lect. Dr. Iulian Mihai L. Constantinescu, , Biserica și instituția căsătoriei – condițiile administrării căsătoriei – studiu juridico-canonic, Ediția a II-a, Ed. Christiana, București, 2010, p. 31.

5 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în PSB, vol. 41, Ed. IBMBOR, București, 2000, p. 159.

6 Asist. Univ. Vasile Doru Fer, „Concepţia despre căsătorie şi familie în cărţile Vechiului şi ale Noului Testament”, ‹http://www.teoradea.ro/pub/Conceptia.pdf.›, (accesat la data de 24 mai 2017).

Copiii și educația lor potrivit Legii Mozaice

0

În familia vetero-testamentară copiii erau consideraţi binecuvântarea lui Dumnezeu. Mulțimea de copiii, într-o familie evreiască, era un dar divin (Levitic 26, 9; Deuteronom 7, 14) iar cea fără urmași, era considerată ca pedeapsită de Dumnezeu (Levitic 20, 21). Numărul mare de copii de parte bărbătească era semnul unei binecuvântări divine deosebite (Facerea 29, 31).1

Copilul primea numele imediat după naștere, la început (Facerea 19, 37), iar mai apoi, după încheierea legământului lui Dumnezeu cu poporul evreu, la 8 zile, era tăiat împrejur (băiatul) și devenea membru al comunității religioase (Facerea cap. 17). Educația copilului intra în atribuțiile ambilor părinți, el devenind independent doar prin întemeierea propriului cămin. Până la vârsta de cinci ani, copii erau educați de mamă (Pilde 1, 8), după care revenea rolul de instruire al tatălui, iar în cazul familiilor bogate, instruirea era asigurată de unul sau mai mulți educatori (IV Regi 10, 1). Ambii părinți erau direct responsabili de educația profund religioasă a copiilor (Ieșirea 10, 2; Deuteronom 4, 9). La Ierusalim, predarea și învățarea Legii se făcea în porticele Templului, iar în vremea Mântuitorului, apăruseră școli independente sau pe lângă sinagogi, unde tinerii se instruiau „la picioarele” dascălilor.

Instruirea copiilor consta în învățarea scrisului și a cititului (pentru a putea citi și înțelege Legea și cărțile sfinte), a calculelor matematice, însușirea normelor de drept public și particular elementar. Scopul primordial al educației era acela de învățare a Legii divine și de supunere față de această lege, aplicând-o în viața de zi cu zi.

Copiii învățau că adevărata înțelepciune este frica de Dumnezeu (Pilde 1, 7). Decalogul îi învăța să-și respecte părinții (Ieșirea 20, 12), să nu îndrăznească să îi blesteme pentru ca să nu fie ei înșiși blestemați la rândul lor (Deuteronom 27, 16) și în nici un caz să nu îi lovească, pedeapsa fiind lapidarea (Ieșirea 21, 15). Pedepsirea fiilor și intoleranța față de greșeală erau unele dintre metodele pedagogice ale Vechiului Testament: „Pedepsește pe feciorul tău, căci mai e nădejde de îndreptare” (Pilde 19, 11). Cinstirea părinților era porunca de căpătâi a copiilor și aceasta trebuia arătată în faptă și în cuvânt. Mai ales, la vreme de boală, bătrânețe și sărăcie fiii erau chemați să se îngrijească de părinții lor: „Fiule, sprijinește pe tatăl tău la bătrânețe și nu-l mâhni în viața lui. Și chiar dacă i se va împuțina mintea, ai îndurare și nu-l disprețui când tu ești în putere.”(Isus Sirah 3, 12-13)

În privința îndatoririlor părinților față de copii, pe lângă nașterea, creșterea și educarea lor, Legea avea câteva mențiuni particulare. Astfel, tatăl era dator să nu nesocotească pe niciunul din fiii săi, iar dreptul de întâi născut să i se acorde aceluia care era în mod real, indiferent de la ce soție ar proveni el (Deuteronom 21, 15-16). Cel dintâi născut avea dreptul la două părți din moștenire. În ceea ce privește fiicele, tatăl le putea vinde, dar nu către un popor străin (Ieșirea 2, 7-8). Pentru copii, o deosebit de mare valoare o avea binecuvântarea tatălui și mai ales cea dinaintea morții acestuia (Facerea 27, 4).2

Pr. Ciprian Robu

1 Asist. Univ. Vasile Doru Fer, „Concepţia despre căsătorie şi familie în cărţile Vechiului şi ale Noului Testament”, ‹http://www.teoradea.ro/pub/Conceptia.pdf.›, (accesat la data de 24 mai 2017).

2 Drd. Gabriela Maria Pașcalău, „Familia – importanța și rolul ei în lumina revelației biblice vechi testamentare”, Revista Teologică, 88(2006), nr. 3, pp. 123-125.

Bărbatul și femeia în Vechiul Testament

0

Bărbatul și femeia în Vechiul Testament

 

1. Bărbatul în Legea Veche

Conform Sfintei Scripturi vetero-testamentare, bărbatul este capul familiei, fiind considerat „patriarhul”, care are autoritate asupra soției și a copiilor. În ceea ce privește copiii, tatăl are o autoritate aproape absolută. Considerați ca o proprietate a lui, copiii puteau fi luați și vânduți ca sclavi, ca urmare a unei datorii neachitate (II Regi 4, 1). De asemenea, tatăl poate să își vândă fiica în căsătorie (Ieșire 21, 7-11), dar nu are voie să o ofere pentru prostituție (Levitic 19, 29). Tot el poate anula legămintele fetei (Numerii 30, 4-6), dar drepturile părintești asupra ei încetează la vârsta de 12 ani și jumătate, când fiica intră la pubertate și conform tradiției evreiești se poate căsători.

Sub aspect material, întreținerea minorilor de către tată era doar o obligație de natură mai mult morală, decât impusă de lege. Toate veniturile materiale ale copilului minor aparțin tatălui, cu condiția ca acesta să își îndeplinească obligația de a se îngriji de copiii și de a le asigura protecția. Tot în categoria obligațiilor paterne intră și datoria tatălui de a oferi copiilor o educație tradițională evreiască, de a-i educa să deosebească virtutea de păcat, de a-i pregăti să împlinească poruncile. În același context al împlinirii Legii, tatăl era cel care trebuia să se îngrijească de circumcizia fiului, să răscumpere primul născut de parte bărbătească al casei sale, să-l însoare și să îl învețe o meserie. Legat de căsătorie, tot tatăl avea datoria să asigure fiicei veșmintele, podoabele și toate cele necesare căsătoriei.

Activitatea paternă în cadrul căminului familial era eminamente spirituală și intelectuală, autoritatea sa nefiind pusă sub nici o formă la îndoială. Tradiția îl obliga să depună tot efortul de a-și ajuta copiii să crească și să progreseze, să-i educe în spiritul disciplinei, de așa natură încât să întruchipeze pentru ei autoritatea familială. Ca expresie a acestei autorități familiale, ceilalți membrii ai familiei nu aveau voie să-l întrerupă atunci când vorbea și nu se așezau pe scaunul lui.

Mai puțin apropiat de copii decât mama, tatăl era preocupat în mod special cu munca și afacerile familiei, participânmd mai puțin la activitățile din căminul familial. Chiar dacă potrivit Legii, drepturile tatălui sunt mai generoase decât ale mamei, în mod practic, cei doi părinți sunt considerați responsabili de copiii lor în aceeași măsură.1 Însăși legea divină stabilea această egală importanță a cinstirii părinților prin porunca dată prin Moise: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție” (Ieșirea 20, 12)

2. Femeia în contextul Vechiului Testament

Femeia în cărțile Vehiului Testamnent apare reprezentată în toate posturile vieții familiale și sociale: fiică, soție, soră, mamă. Femeia apare oarecum într-o reprezentare statică, roluri active având doar în situația în care încearcă să lupte cu sterilitatea sau apără drepturile copiilor.

„Trăind într-o societate patriarhală, rolul femeii era orientat spre mediul casei și al familiei, excepţie fiind doar câteva femei care s-au impus în viaţa publică: Debora, Hulda, Iudith, Ester. Cu toate excepţiile, caracteristica societăţii vechiului Israel era aceea că se baza pe căsătoriile monogame: ‹‹Bucură-te de viaţă cu femeia pe care o iubeşti în toate zilele vieţii tale celei deşarte, pe care ţi-a hărăzit-o Dumnezeu sub soare; căci aceasta este partea ta în viaţă şi în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare.›› (Ecclesiastul 9, 9); prezenţa mai multor femei în aceeași familie arătându-se întotdeauna dezavantajoasă. Cu toate că femeia era subordonată bărbatului, rolul ei creștea fundamental când devenea mamă; soţul se atașa de ea iar copii îi datorau multă preţuire.2”

Până la momentul căsătoriei, femeia, în casa părintească trebuia să apară frumoasă, educată, credincioasă și să fie fecioară, pentru ca mai apoi, după căsătorie, să fie supusă soțului și să nască și să îngrijească de copii. Așadar, o postură eminamente casnică. Femeile ce nu îndeplinesc aceste condiții sunt situate automat la periferia societății, iar în cazul sterilității (și mai grav, aceasta fiind semn al lipsei binecuvântării lui Dumnezeu) fiind socotite rău famate, chiar blestemate. În această situație, fie suntem martorii intervenției proniei divine, fie femeia se retrăgea la marginea societății. Dumnezeu intervine acolo unde socotește că este necesar, în mod special unde trebuie să păstreze moștenirea genealogică a lui Israel. Rolurile femeilor biblice din perioada patriarhală sunt absolut capitale: fără Eva nu ar fi existat lumea; fără Rebeca, Iacov nu ar fi fost strămoșul lui Israel etc. De asemenea, poziția oarecum retrasă a femeii în societate, nu o oprește să devină prototip al virtuții: Sarra- modelul omului credincios (alături de Avraam); Agar și Sarra- model al muncii și al libertății; Rebeca- destinatară a promisiunii și binecuvântării lui Dumnezeu.

„ Poziţia aceasta de subordonare nu a împiedicat societatea israelită să cunoască femei cu aceleași abilităţi politice ca bărbaţii: judecătoarea și proorociţa Debora care i-a salvat pe compatrioţii săi de sub jugul regelui Iabin al Canaanului (Jud. 4, 4-5); Batșeba care a reușit să-l impună la tron pe fiul ei Solomon, cu toate că nu era cel mai îndreptăţit să-l ocupe; Izabela care avea autoritate în Israel (I Regi 21); Atalia, care a ocupat câţiva ani tronul regal în Iuda; eroinele naţionale Iaela, Iudit și Estera ca unele ce au salvat poporul în momente deosebit de critice. În viaţa religioasă nu putea fi slujitoare la templu dar unele femei puteau fi profetese și se bucurau de multă consideraţie, fiind consultate chiar de miniștrii regelui (II Regi 22, 14); avem și exemplul lui Mariam, sora lui Moise, avem pe Debora, care erau inspirate de Duhul Lui Dumnezeu.3”

Indiferent de poziția socială a mamelor perioadei patriarhale, acestea sunt folosite în planul soteriologic al lui Dumnezeu și desigur sunt beneficiarele intervenției divine în existența lor. De obicei, sterilitatea inițială și temporară a lor este înlăturată în chip miraculos de Dumnezeu printr-o naștere minunată, eveniment absolut necesar în iconomia dumnezeiască. Ca o particularitate, sterilitatea inițială este contrabalansată de o frumusețe neasemuită (Facerea 12, 11; 24, 16; 29, 17).4

Femeia apare reprezentată fie ca posesoare a unor calități deosebite, fie „victima” unor defecte ce o subclasează. Astfel, cartea Proverbelor ridică un adevărat monument „femeii virtuoase” care lucrează permanent la cultivarea virtuților. Aceasta este cumpănită în toate ale sale, bărbatul are încredere deplină în ea, păstrează cu sfințenie curăția vieții conjugale, muncește cu plăcere în atmosfera curată și confortabilă a casei, are pasiunea maternității și păstrează la loc de cinste temerea de Dumnezeu și frumusețea morală (Proverbe 31, 11-12). Femeia din episodul în care Solomon face dreptate între cele două femei (III Regi 3), rămâne imaginea tipică a mamei.5

Femeia soție, văzută la modul ideal întruchipa bunătatea, blândețea și pudoarea. Iată ce se spune: „Fericit este bărbatul femeii celei bune și numărul anilor lui îndoit va fi. Femeia vrednică veselește pe bărbatul său și anii lui îi va umple de pace…” (Isus Sirah 26, 1-2); „Frumusețea femeii veselește fața și covârșește toată pofta omului. De este pe limba ei milă și blândețe, atunci bărbatul ei este rar între oameni. Cel care își câștigă o asemenea femeie are bună agonisită, ajutor după sine și stâlp de odihnă” (Isus Sirah 36, 24-26)

Pe cât de prețuită este femeia virtuoasă, pe atât de periculoasă pentru bărbat și familie este femeia rea: „Mai bine voiesc a locui cu leu și cu balaur, decât a locui cu femeia cea rea.” (Isus Sirah 25, 18) Același Isus Sirah, observând îndelung femeile cele vicioase, le etichetează drept certărețe, flecare, ușuratice, pline de mânie și gelozie (Isus Sirah cap. 25 și 26).

În sânul poporului evreu, femeia are parte de o mulțime de suferințe. Mai întâi ca mamă (sarcina și nașterea de prunci în chinuri) și apoi ca soție. Statutul femeii care prin „cumpărare”(mohar) devine soție, o așează în postura de proprietate a bărbatului, căruia i se adresează cu apeletivele de „stăpân” și „domn” (Facerea 17, 12), ea însăși numindu-se pe sine „roaba lui” (I Samuel 25, 4). Femeia nu avea dreptul la divorț, doar bărbatul și orice legătură extraconjugală a femeii, dovedită, se pedepsea cu moartea. Dependența de bărbat este indicată și de faptul că ea nu putea face nici o făgăduință fără consimțământul soțului. În viața publică, ea nu avea nici un rol, iar în ceea ce privește cultul divin, participarea sa nu era îngăduită.

Femeile puteau participa la sărbătorile religioase, beneficiau de dreptul de proprietate, inclusiv de acela de a-și înstrăina bunurile, chiar dacă sunt măritate. Ele își moștenesc tatăl, în cazul în care acesta nu are fii. Legătura căsătoriei se putea desface ca urmare a decesului unuia din soți, sau prin divorț.

Femeia mamă, deși supusă soțului, ocupa un loc deosebit în familie. Cum este și firesc, ea își iubește copiii și se preocupă îndeaproape de educarea și creșterea lor (Proverbe 1, 8). Maternitatea este o binecuvântare, iar sterilitatea un dezastru (Facerea 30, 23). Interesant este că o femeie poate apela la serviciile unei alte femei pentru a căpăta urmași (Facerea 16, 1-2). Educația fiicelor este responsabilitatea mamei, care este datoare să le formeze în normele de viețuire iudaică și în atribuțiile casnice ce îi revin femeii evreice.6

 

Pr. Ciprian Robu

1 Drd. Gabriela Maria Pașcalău, „Familia – importanța și rolul ei în lumina revelației biblice vechi testamentare”, Revista Teologică, 88(2006), nr. 3, pp. 118-119.

2 Ierom. Calistrat Chifan, „Familia în Vechiul Testament”, ‹http://familiecrestina.blogspot.ro/2011/07/familia-in-vechiul-testament.html›, (accesat la data de 02 iunie 2017).

3 Ibidem.

4 Ioannis H. Mourtzios, „Mamele perioadei patriarhale: Sarra, Agar, Rebeca, Rahela”, Ortodoxia, seria a II-a, anul I, nr. 3(2009), pp. 194-195.

5 Drd. Gabriela Maria Pașcalău, art. cit., pp. 119-120.

6 Ibidem, pp. 121-122.

Instituția căsătoriei în Vechiul Testament

0

Instituția căsătoriei în Vechiul Testament

Căsătoria, respectiv însoțirea dintre un bărbat și o femeie având ca temei iubirea și respectul reciproc, și ca finalitate întrajutorarea reciprocă și nașterea de prunci, putem spune că este o instituție la fel de veche ca și omul. Lucrul acesta îl certifică Sfânta Scriptură încă de la începutul ei. Astfel, celibatul era considerat de-a dreptul de neacceptat la poporul evreu. Cartea Facerii contrazicea în mod esențial o astfel de opțiune. Cu toate acestea, întâlnim două excepţii în cursul istoriei poporului iudeu.

Prima dintre aceste excepții o constituie celibatul temporar al nazireilor, care practicau abstinenţa totală pe o perioadă determinată de timp, însă, odată cu încheierea legământului lor, puteau reveni la legăturile conjugale.

Cea de-a doua excepţie este una categorică, respectiv comunitatea esenienilor. Obligativitatea de a păstra celibatul drept regulă generală a comunităţii, ne poate determina să îi considerăm un fel de precursori ai monahismului creştin. Bineînţeles, printre esenieni se găseau şi persoane căsătorite, dar de foarte puține ori aceştia mai păstrau şi legătura conjugală iniţială. Având în vedere că, potrivit învățăturii Vechiului Testament, unul dintre scopurile esențiale ale căsătoriei era procreerea spre dăinuirea neamului, acest model oferit de comunităţile eseniene așezate în jurul Mării Moarte, părea îndrăzneţ şi provocator în acelaşi timp.1

După căderea în păcatul strămoșesc, omul fiind sub robia fricii de moarte și având în ființa sa sămânța păcatului, se vede pe sine tributar ideii de fecunditate și necesitate a procreării pentru perpetuarea neamului omenesc. Într-un context al pervertirii ființei umane ce s-a dedat la idolatrie, procrearea rămâne scop al relației conjugale, căsătoria neavând decât o valoare socială la popoarele păgâne.

În Vechiul Testament, căsătoria monogamă, creată pe baza iubirii dintre bărbat și femeie, departe de a fi înțeleasă ca o taină a Împărăției lui Dumnezeu, totuși își păstrează valoarea ei dată prin creație. Concepția iudaică fixând finalitatea unirii bărbat-femeie tot în procreare, așează această perpetuare a neamului omenesc sub semnul binecuvântării lui Dumnezeu. La poporul evreu, căsătoria primește semnificație religioasă, ea fiind instituită de Dumnezeu la creație și sfințită prin însuși actul creator. Unirea dintre soți apărea ca supusă Legii, fără a fi consacrată printr-un ritual special, acesta fiind considerat însuși actul creației. Mai mult decât atât, relația dintre poporul lui Israel și Dumnezeu apare ca o relație de iubire, ca o legătură matrimonială monogamă, Israel fiind logodnica unică aleasă de Iahve Însuși (Isaia 50, 1; 54 ,6). De aici putem concluziona că în Vechiul Testament căsătoria, pe lângă accepțiunea ei ca o realitate socială, terestră, a primit și o dimensiune spirituală, oferind perspectiva transfigurării.2

În starea paradisiacă, familia a cunoscut desigur, cea mai frumoasă perioadă din viaţa ei. Colaborarea, respectul şi înţelegerea, caracterizau cea dintâi familie, însă odată cu căderea în păcat, echilibrul sufletesc se zdruncină, având repercursiuni şi asupra vieţii familiale. Dacă până la căderea în păcat, soţii trăiau într-o armonie deplină, după aceea situaţia se schimbă. Cea dintâi repercursiune reiese din cuvinte lui Dumnezeu: „Atrasă vei fi de bărbatul tău şi el te va stăpâni.” (Facere 3, 16). Din aceste cuvinte rezultă că femeia este pusă deja într-o stare de oarecare dependenţă de bărbat, situaţie de care el va abuza, dând naştere la ceea ce în istoria familială se numeşte poligamie…. În vederea răspândirii neamului omenesc, Dumnezeu a permis poligamia. Astfel familia patriarhului Avraam, cunoaşte o formă de concubinaj trecător, iar familia lui Iacob reprezintă tipul căsătoriei cu mai multe femei, poligamia devenind un lucru normal în viaţa poporului evreu. Chiar unii judecători şi regi bine plăcuţi lui Dumnezeu, ca Ghedeon, David sau Solomon au avut un număr mare de soţii şi concubine, aceasta fiind un semn al puterii lor (Iudit 8, 30; II Regi 2, 2; III Regi 11, 1). Totuşi, poate mai mult din raţiuni economice, oamenii de rând se mulţumeau cu două femei ( I Regi 1, 2), dacă prima soţie nu putea să-i ofere urmaşi soţul îşi lua de obicei a doua soţie sau concubină, dar o păstra şi pe prima. Primul poligam despre care ne vorbeşte Sfânta Scriptură a fost Lameh, un urmaş al lui Cain, care şi-a luat două femei, pe Ada şi pe Sela (Facere 4, 17).3”

Poligamia acceptată de Dumnezeu pentru dăinuirea neamului omenesc, fiind diferită sub aspect juridic de concubinaj, a fost și consecința poziției sociale a femeii în Israel. Diferența dintre bărbat și femeie era evidentă. În timp ce femeia era supusă monogamiei stricte, bărbatul avea libertatea de a avea concubină. Bărbatului îi erau permise, în virtutea poligamiei, relațiile extraconjugale cu sclavele și chiar cu prostituatele (Facerea 38, 15-18). În cazul femeii, orice relație extraconjugală era considerată adulter, adulterul dovedit juridic fiind asemănat cu crima și fiind pedepsit cu moartea (Levitic 20, 10; Deuteronom 22, 22-24).4

Întrucât în timpul lui Moise, poligamia se răspândise foarte mult, el luptă împotriva ei cu prescripţiile Legii. Astfel, Legea interzicea căsătoria aceluiaşi bărbat cu două surori (Levitic 18, 18) și interzicea regelui căsatoria cu două femei (Deuteronom 17, 17). În general evreii au căutat să apere monogamia, excepţie fiind cazul când nu existau urmaşi. În scrierile profetice idealul căsătoriei monogame este reprezentat de legătura unică dintre Dumnezeu şi poporul său (Ieremia 2, 2; Iezechiel 16, 8). În sfârșit, în cartea Tobit, monogamia apare ca normalitate și firesc.5

Evreii se căsătoreau de la o vârstă destul de fragedă: vârsta de 17-18 ani la bărbat, iar fetele erau căsătorite chiar la 12-13 ani.

Pentru evitarea idolatriei și amestecului cu alte popoare, Legea interzicea israeliţilor să-şi ia soţii dintre neamurile păgâne (Iesirea 34, 15-16). În Sfânta Scriptură găsim numeroase mărturii în acest sens. Astfel, Avraam trimite să i se aducă fiului său Isaac o soţie din neamul său (Facerea 28), iar Iacov este trimis să-şi găsească soţie între rudele sale din Mesopotamia (Facerea 28). Căsătoriile mixte, dacă totuși se realizau, erau privite ca un motiv real de tristețe (Facerea 38, 2). Prin alegerea soției din același neam cu soțul, se asigura acesteia protecția clanului. Altfel, ea risca să nu mai poată fi apărată. Căsătoria mixtă era de neacceptat pentru că cei străini nu erau priviți doar ca fii ai altui popor, ci și fii ai altui dumnezeu. Aceste căsătorii erau socotite o ruptură a legăturii cu Dumnezeu.6

Legea mozaică interzicea căsătoria între rudele de sânge, consangvine, pedepsind cu moartea aceste abateri (Levitic 20). De asemenea erau pedepsite cu moartea atât zoofilia (Levitic 20, 15-16) cât şi relaţiile homosexuale. (Levitic 20, 1).

Dacă un bărbat căsătorit murea fără să aibă copii fratele lui era obligat să ia în căsătorie pe văduvă, iar primul născut să poarte numele fratelui celui mort, pentru ca numele acestuia să nu se şteargă din Israel (Deuteronom 25, 5-6). Aceasta era căsătoria de levirat, care era în uz şi pe vremea Mântuitorului.7

În perioada vetero-testamentară, căsătoria era un proces ce se desfășura în două etape. Astfel, se începea cu logodna („Kidușin” sau „erusin”), urmată apoi de căsătoria propriu-zisă („nisuin”).

Logodna, la rândul ei se săvârșea tot în două etape. Prima era „șiduhin”. În această fază, o femeie se putea dobândi în căsătorie în trei moduri: prin bani, printr-un act juridic sau prin raporturi sexuale (care adesea erau foarte dur condamnate). Angajamentele de ordin financiar se realizau între familiile viitorilor soți, fie direct, fie prin mijlocirea unui intermediar (numit „prietenul mirelui”- cavalerul). Familia mirelui era cea care trebuia să plătească familiei miresei o sumă de bani, prin intermediul căreia își „cumpăra” soția, așa numitul „mohar” (Facerea 34, 12). Al doilea moment era „Kidușin” sau „erusin”, ceremonia care conferea partenerilor statutul de cuplu, fiind de fapt prima etapă a procedurii de căsătorie. Ea se petrecea cu cel mult 12 luni înaintea căsătoriei propriu-zise (Deuteronom 20, 7). Kidușin însemna „sfințire”, vrând să se spună prin acest termen faptul că femeia devenea „afierosită” bărbatului ei, devenind interzisă oricărui alt bărbat în afară de soțul ei. În decursul timpului, s-a adăugat obiceiul ca în acest moment să se pună pe degetul soției un inel simplu. După ceremonie, femeia continua să locuiască în casa părintească până la nisuin.8

Nisuin era ultima etapă în drumul spre căsnicie. Nisuin era un angajament oral, făcut înaintea a doi martori, care trebuiau să asiste și fără de care procedura nu ar fi fost valabilă (Iezechiel 16, 8). În cadrul acesteia, se rosteau șapte binecuvântări. Martorii erau cei care conturau contractul formal, pe care îl semnau cei doi tați și acesta era dat apoi în mâinile „prietenului mirelui”- cavalerul de onoare. Urma procesiunea fastuoasă a petrecerii miresei de la casa părintească, la casa mirelui, ea fiind condusă de rudele sale cu dansuri și cântece. Alaiul se deplasa foarte lent, în așa fel încât să se poată observa podoabele și vestimentația miresei. Uneori mirele venea în întâmpinarea lor, alteori sarcina aceasta o prelua prietenul mirelui. Cel mai solemn moment era intrarea miresei în casa soțului, ea fiind condusă de însoțitoarele sale (vezi pilda celor zece fecioare din Noul Testament). Pe tot parcursul procesiunii, fața ei era acoperită cu voal, pentru ca doar soțul să o poată vedea la momentul potrivit. Mirele ajungea acasă pe înserat, fiind condus în camera nupțială de cavalerul de onoare, care aștepta să fie chemat de mire că să primească și scoate în public pânza nupțială, spre mărturia fecioriei miresei.9 O tânără logodită era socotită fecioară între momentul logodnei și cel al căsătoriei. Dacă un bărbat se căsătorea cu o femeie și dovedea că aceasta și-a pierdut fecioria, prin legătură trupească avută cu un alt bărbat în perioada logodnei, respectiva femeie era ucisă cu pietre (Deuteronom 22, 20-21). Dacă acuzația era nefondată, soțul trebuia să plătească o despăgubire tatălui femeii și nu avea voie să divorțeze de ea niciodată (Deuteronom 22, 19).10

Căsătoriile erau interzise în ziua de Șabat, de sărbători și în ajunul sărbătorilor, pentru a nu se amesteca două bucurii și pentru a nu se umbrii strălucirea sărbătorii. O zii preferată pentru căsătorii era marțea, întrucât, conform referatului biblic, în acea zi, Dumnezeu a spus de două ori că lucrurile create erau „bune foarte” (Facerea 1, 10-12).11

În altă ordine de idei, divorțul a fost, din păcate, o practică destul de veche și la evrei. Dreptul de a divorța aparținea în exclusivitate bărbatului. Divorțul este înfățișat, în mod firesc bineînțeles, ca un rău împotriva familiei și a statului. Bărbatul care își repudia soția avea obligația să îi dea carte de despărțire, pe care aceasta o putea folosi ca dovadă dacă altcineva intenționa să o ia în căsătorie (Deuteronom 24, 1-2). Cel ce divorța fără un motiv întemeiat, pierdea dota dată socrului, trebuia să asigure soției părăsite o indemnizație și devenea „dușman de moarte” al familiei soției. Existau însă situații în care bărbații puteau fi obligați de tribunalul rabinic să acorde nevestei divorțul: dacă după zece ani de zile nu aveau copii; dacă soțul contracta o boală respingătoare; dacă soțul nu voia sau nu putea să întrețină soția; dacă refuza să aibă relații conjugale cu nevasta sa; când continua să își bată soția, deși fusese somat de tribunal să înceteze. Cu toate acestea, cum este și normal, Biblia nu conține o legislație sistematică ce să reglementeze problema divorțului.12

Revenind la problema căsătoriei, observăm, după cum s-a putut lesne observa mai sus, faptul că această instituție a fost considerată și consfințită încă de la începuturi ca fundament de netăgăduit al societății umane, ca reper esențial și ca mod de viețuire necesar și chiar obligatoriu pentru umanitate.

 

Pr. Ciprian Robu

1 Adrian Agachi, „Căsătoria în Legea Veche”, ‹http://ziarullumina.ro/casatoria-in-legea-veche-13874.html›, (accesat la data de 24 mai 2017).

2 Lect. Dr. Iulian Mihai L. Constantinescu, Biserica și instituția căsătoriei – condițiile administrării căsătoriei – studiu juridico-canonic, Ediția a II-a, Ed. Christiana, București, 2010, pp. 23-25.

3 Asist. Univ. Vasile Doru Fer, „Concepţia despre căsătorie şi familie în cărţile Vechiului şi ale Noului Testament”, ‹http://www.teoradea.ro/pub/Conceptia.pdf.›, (accesat la data de 24 mai 2017).

4 Lect. Dr. Iulian Mihai L. Constantinescu, op. cit., pp. 27-28.

5 Asist. Univ. Vasile Doru Fer, art.cit..

6 Lect. Dr. Iulian Mihai L. Constantinescu, op. cit., pp. 28-29.

7 Asist. Univ. Vasile Doru Fer, art.cit..

8 Drd. Gabriela Maria Pașcalău, art. cit., pp. 109-112.

9 Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc-Puică, „Componența și funcțiile familiei antice din perspectiva scrierilor ioanine”, în Familia în societatea contemporană, Ed. Doxologia, Iași, 2011, pp. 422-423.

10 Drd. Gabriela Maria Pașcalău, art. cit., p. 113.

11 Ibidem, p. 114.

12 Ibidem, pp. 128-129.

Iisus Hristos-Marele Preot

0

VÎLCU GEORGE-CĂTĂLIN

E adevărat îndeobște admis că în toate timpurile și pe întreaga suprafață a pământului, preoția a avut un rol esențial și decisiv. Fără ea nici nu se poate concepe religia. De la treptele inferioare ale animismului și defetismului până la stadiile cele mai înalte ale religiilor universale și până la Taborul transfigurat al credinței adevărate, preoția reprezintă nu numai firul tradiției ritual și teologice, ci ea se concentrează în sine pe religia care o actualizează continuu. 1

Preoția a fost legată totdeauna de jertfă. Referitor la jertfă istoria religiilor dovedește că ea este tot atât de veche cât și religia și legătura dintre preoție și jertfe este nedespărțită, atât religiile precreștine, cât și în creștinism. Pentru ridicarea acestui chip al lui Dumnezeu, se cerea o jertfă curată adusă de un preot întru totul desăvârșit. În înțelesul acestei lucrări de restaurare, jertfa reprezintă efortul de a restabili o punte între om și Dumnezeu, cu toată distanța, datorită contingenței și mai ales păcatului omului, pentru a găsi la Dumnezeu, ascultare, bunăvoință și primire. 2

Oamenii în stare de risipire și afirmare individualistă orgolioasă nu pot fi toți preoți ai acestei lucrări. Făcându-se om pentru realizarea acestei adunări, în care oameni au suferit un eșec, Hristos e unicul Preot deplin, pentru că e unicul om care se poate dărui cu un devotament absolut Tatălui. El nu așteaptă numai, că înainte de întrupare, ca oameni să se adune în El, în calitate comună a lor de preoți și să adune și creațiunea, fiindcă oameni n-au răspuns acestei așteptări. Adevărat, căci nu S-a făcut om pentru Sine, închis într-un ipostas omenesc limitat ci a luat natura omenească în Ipostasul larg deschis întregii umanități.3

Făcând o comparație, din punct de vedere dogmatic între preoția Vechiului Testament și preoția lui Hristos, se poate spune că preoția Vechiului Testament era ca o umbră proiectată de realitatea preoției lui Hristos. Dar preoția Vechiului Testament nu era cu totul lipsită de puterea harului. Ea îl avea în potență. Toate orânduirile Legii Vechi aveau scos plinirea Legi harului, prin venirea lui Hristos, care avea să depășească puterea potențialului a Legii Vechi, fiind plină “de har și de adevăr” (Ioan 1, 17). 4

În lucrarea de restaurare a omului, plinită de Mântuitorul ca arhiereu, se include de la început noțiunea de jertfă, încât putem admite că odată cu întruparea începe și preoția Sa. El s-a întrupat ca să se jertfească și să învie. Precum rămâne întrupat permanent, așa rămâne și Cel ce s-a jertfit și a înviat. Și precum valabilitatea în veac, așa în întruparea Lui e implicată jertfa sau arhieria și învierea Lui pentru că precum ni se arată în icoanele vechi ale Nașterii, unde pruncul născut e așezat pe disc și deasupra Lui steaua ca deasupra Agneț Miel.5

Prin Întruparea Sa, Mântuitorul a așezat pe om iarăși în Sine, ca pe unul ce era întors de la Dumnezeu și-L supărase din cauza neascultări și a mulțimii păcatelor. El a înviat ca un înaintemergător pentru noi în cer, ca să se înfățișeze feței lui Dumnezeu pentru noi, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (I Cor. 9, 24).

Astfel Iisus Hristos ca preot este steaua prin care întreaga omenire este repusă într-o legătură virtuală cu Dumnezeu, rămânând pe seama fiecăruia, datoria să contribuie la activarea acestei legături. 6

Prin lucrările preoției Sale, Mântuitorul a realizat restaurarea naturii umane căzute și totodată a întregii creați, făcându-se preot prin excelență, pentru readucerea ei la Dumnezeu. Mai mult chiar, prin preoția și jertfa lui Hristos însăși istoriei i se oferă o legătură strânsă cu eshatonul. Acum vedem că tensiunea între istorie și împărăția lui Dumnezeu, nu este de genul unui dualism ontologic. După cuvântul Sfântului Apostol Pavel noi sunt în mod arzând datori a schimba forma prezentă cu forma împărăției veșnice. Datorită așezământului preoției lui Hristos, care trece prin schimbarea ființială, întruparea Mântuitorului aduce o lume nouă, a harului îndumnezeitor și mântuitor. 7

Mântuitorul nu va mai fi de acum înainte numai modelul nostru ca om, ci prin lucrarea Sa preoțească va și sprijinitorul plinirii acestui model prin spiritualizare mai întâi a omului ca urmare a energiilor preoției Sale și apoi, prin om a întregului univers sensibil, ca o operă de revelare a dumnezeirii. Întruparea este începutul preoției Sale pentru mântuirea noastră, mijlocind ca Arhiereu între noi și Dumnezeu coborând cerul pe pământ și ridicând pământul la cer, făcându-se prin lucrarea preoției Sale. Întruparea nu termină lucrarea Sa mântuitoare, ci lucrarea aceasta continuă cu Răstignirea, Învierea, Înălțarea și actualizarea acestor lucrări sacerdotale în Sfânta Cuminecătură. Înaintarea calitativ treaptă preînchipuită în simbolismul Vechiului Testament, devine în persoana Sa o realitate deplină. 8

Dar preoția lui Hristos care a adus restabilirea și totodată întărirea comuniunii ce se deteriorase prin păcat și-a extins urmările ei și asupra naturii, deoarece păcatul a avut urmări și asupra ei.

Și așa cum păcatul a început prin persoană era firesc ca jertfa pentru restabilirea comuniunii să-și aibă începutul tot într-o persoană și Cel ce se jertfește să fie tot o persoană.

Dacă frumusețile comuniunii sunt sublime, jertfa supremă e necesară pentru această comuniune. Jertfa e animată de tendința după comuniune, e renunțarea de sine, de dragul celuilalt, uitare de sine, din iubire față de celălalt. 9

Din acest punct de vedere, jertfa Arhiereului Hristos este vârful împlinirii ei. Prin ea se plinesc jertfele tuturor preoților din Vechiului Testament într-o fericită sinteză în aceiași persoană. Acum jertfa și jertfitorul nu mai sunt preînchipuiri ci autentice realități izvorâtoare de puteri dumnezeiești, biruitoare ale păcatelor. Treptele jertfirii Sale în drumul spre restabilirea acestei comuniuni întâmpina grele pierderi pentru că puterile diavolești caută mereu actualizarea păcatului. Ca un al doilea Adam, Hristos, ca preot, vine Adam cel de pe urmă, nu ca om al dominației, ci al ascultării, al darului, ca om al comuniuni, al câștigării consimțământului celorlalți sau mai bine zis, ca om al consimțământului și al comuniunii cu Dumnezeu, ca om al lui Dumnezeu și al tuturor celor uitați.10

Toate jertfele Vechiului Testament aduse de Aaron și urmașii lui ca preoți, cât și învățăturile proorocilor, precum și poruncile lui Moise date poporului lui Israel în calitatea sa de conducător urmăreau un singur scop și acela era sfințirea omului. Această sfințire era însă limitată, sau cu alte cuvinte mult diferențiată de sfințirea adusă de Legea harului prin Mântuitorul Hristos. Aceasta fiind realitatea se înțelege, că această comuniune cu Dumnezeu suferă în intensitatea ei calitativă. Prin Domnul nostru Iisus Hristos în care se interpretează aceste slujiri de învățător, jertfitor și conducător s-a ajuns la o reală sfințire a oamenilor și încă în cel mai înalt grad.11

Atât lucrările Arhiereului Hristos, cât și slujirile de conducător și învățător, sunt într-o strânsă legătură și reprezintă o supremă calitate. Ca împărat a restabilit comuniunea prin biruința păcatului aducând rază luminoasă acestei comuniuni. Realitatea acestei slujiri împărătești este dovedită prin coborârea la iad, ca să-i scoată și pe cei de acolo din întunericul singularității, la lumina comuniuni cu Dumnezeu. Prin Înviere ca un împărat a biruit moartea și prin viață ne-a ridicat întru comuniunea dumnezeiască, fapt prezent așa de semnificativ de cântarea bisericească de la slujba învierii care zice că din moartea la viață și de pe pământ la cer Hristos ne-a trecut pe noi.12

Semnificativ este reprezentată slujirea împărătească și prin șederea de-a dreapta Tatălui, Fiului celui întrupat. Tatăl îi dă chiar primul loc în conducerea lumii, spre îndumnezeire în lucrarea de aducerea ei la unirea cu Dumnezeu. Expresia “la dreapta măriri sau la dreapta lui Dumnezeu” din Epistola către Evrei ( 1, 3; 10,12 ) este explicată în sensul amintit de Sfântul Apostol Pavel în I Cor. 15, 25: ” Căci El trebuie să împărățească până va pune pe toți vrăjmașii Săi sub picioarele Sale, iar vrăjmașul cel din urmă moare”. 13

Prin slujirea învățătorească, învață normele iubirii, norme care contribuie și ele la comuniune. Nici un întemeietor de religii nu a atins sublimitatea învățăturii Mântuitorului. E destul să ne oprim doar la una singură ca să, ne dăm seama de sublimitatea ei, la porunca iubirii care zice:”Să iubești pe Domnul Dumnezeul cu ,cu tot sufletul, cu tot cugetul pe aproapele ca pe tine însuți”(Mt. 22, 27-39). Cât de realistă este această învățătură si ducătoare la scopul comuniunii, se poate constata dintr-o exegeză adâncă meditație. Iubind pe Dumnezeu, desigur iubit fiind întâi de El, se realizează o comuniune care comuniune nu este realizarea ei de comuniune cu semeni, deci realizarea unei comuniuni depline cu Dumnezeu cu semeni, se face prin plinirea învățăturii ce o cuprinde iubirii. Slujirea Mântuitorului are în vedere tocmai mijlocirea din întrajutorare prin plinirea la realizarea comuniunii. 14

În unele Sfinte Evanghelii și în unele Epistole se vorbește de un Testament nou, de un Legământ nou al cărui autor este Mântuitorul. Este un legământ bazat pe jertfă ca și cel vechi, dar pe jertfa lui Hristos. Însă unele texte care fac aluzie la preoția lui Hristos este la Mc. 10, 45, care zice:”Fiul Omului n-a venit ca să îi se slujească, ci ca El să slujească și să-și dea viața răscumpărare pentru mulți”. Această idee o găsim și-n alt loc din aceeași Evanghelie, unde se spune:” Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă”(Mc. 14, 24). Ambele texte scot în evidență scopul și rolul acestui nou legământ, bazat pe slujirea omului, plinită de Mântuitorul Hristos. Această slujire dinamizată de energiile iubirii dumnezeiești față de creatura Sa, merge până la jertfirea de sine, până la vărsarea sângelui răscumpărător și mântuitor. 15

Pentru Evanghelia a IV-a acest trup omorât și înviat este opus cultului evreiesc din Templu. Cultul Templului este înlocuit cu un alt cult, cult în centrul căruia este Răstignitul și Înviatul. Persoana acestui răstignit și înviat, care înlocuiește rostul de până aici atribuit templului, va prezenta o altă slavă adusă lui Dumnezeu, slavă ce nu va fi legată de Templu și așa precum anunță prologul, legată de Cuvântul făcut trup. Iar expresia ioaneică acțiunea lui Iisus în alungarea negustorilor din templu are cu totul o altă semnificație, nu mai este vorba de curăția Templului, ci de însăși abrogarea lui prin umanitatea îndumnezeită a Mântuitorului, izvorul noului cult în Duh. Se poate deduce din aceasta cum că noțiunea preoției aronice este înlocuită cu noțiunea desăvârșirii preoției lui Hristos, Arhiereul Noului Legământ. 16

Moartea lui Iisus, ca rob al Domnului, ocupă și în Epistolele Sfântului Apostol Pavel, un loc central. E drept că Sfântul Apostol Pavel nu întrebuințează titlu de Ebed Iahve, dar două texte hristologice din epistolele sale I Cor. 15, 3 și Filip. 2, 6 îi recunosc lui Iisus misiunea de rob al Domnului. Referitor la Ebed Iahve, un teolog ortodox român zice că Ebed Iahve a fost preînchipuirea profetică a substituirii care avea să sfârșească în substituire unică, întruchipând lucrarea lui Mesia. Ebed Iahve a fost în primul rând afirmarea acestei idei, acest principiu în al doilea rând este descrierea amănunțită a modului cum avea să se petreacă substituirea prin suferința și moartea în locul tuturor și pentru răscumpărarea tuturor. 17

O altă numire dată Mântuitorului în Noul Testament este aceea de Mielul lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Botezătorul îl prezintă mulțimi de la Iordan pe Iisus ca pe “Mielul lui Dumnezeu” care ridică păcatele lumii (Ioan 1, 29). Mărturia Evanghelistului datorită Botezului, recunoaște în Iisus pe Arhiereul Jertfitor, care poartă păcatele lumi. Ziua în care Iisus a fost judecat și osândit la moarte era ziua în care aluatul vechi era îndepărtat din casă pentru a fi înlocuit cu asemănarea în felul cum era jertfit mielul de Paște prescris în Exod și jertfa Mielul lui Dumnezeu.18

Privită din punct de vedere ortodox ideea că jertfa lui Hristos pentru noi, trebuie să provoace în El, e înfățișată în Epistola către Evrei prin afirmarea că Hristos a intrat cu jertfa Sa ca Arhiereu în Sfânta Sfintelor cea din cer, ca înaintemergător pentru noi, căci înaintemergătorul trebuie urmat. 19

Sfințirea începe odată cu Întruparea. Dar întrucât El rămâne cu noi peste veacuri, actualizează această sfințire prin Sfintele Taine încât “Hristos fiind făptură nouă după Scripturi”(II Cor. 5, 17). Îl primim și noi înșine prin Sfântul Trup și Sânge.20

Părinții urmând scrierile Sfintei Scripturi, sunt axați pe teologia Arhieriei lui Hristos. El este adevăratul Arhiereu, pentru că prin jertfa Sa a intrat în adevăratul sanctuar ceresc rămânând veșnic în stare de jertfă și prin puterea jertfei Sale, hrănește mereu Biserica prin lucrările Duhului Sfânt în Sfintele Taine și în mod deosebit în Taina Sfintei Euharistii.21

1 Pr. Prof. I. G. Coman,”Sensul preoției la Sfinții Părinții”, Studii Teologice, Anul II, nr. 9-10, 1950, p. 740.

2 Ioan Mihălţan, Episcopul Oradiei, Preoția Mântuitorului Hristos și Preoția Bisericească, Editura Episcopiei Oradea, 1993, p. 18.

3 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol 3, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., București, 1978, p. 146.

4 Ioan Mihălţan, Episcopul Oradiei, op. cit., p. 40.

5 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,”Iisus Arhiereu veșnic”, Ortodoxia, Anul XXVIII, nr. 2, 1976, p. 217.

6 Ibidem, p. 117.

7 Ioan Mihălţan, Episcopul Oradiei, op. cit., p .41.

8 Ibidem, pp. 41-42.

9 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 137.

10 Ioan Mihălţan, Episcopul Oradiei, op. cit., p. 43.

11 Ibidem, p. 46.

12 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 134.

13 Ibidem, p. 187.

14 Ioan Mihălţan, Episcopul Oradiei, op. cit., pp. 47-48.

15 Ibidem, p. 49.

16 Ibidem, p. 51.

17 Episcop Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986, p. 354.

18 Ioan Mihălţan, Episcopul Oradiei, op. cit., p. 53.

19 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, “Legătura dintre Euharistie și iubirea creștină, preoția slujitoare și preoția subiectivă “, Studii Teologice, Anul XVII, nr. 1-2, 1965, p. 18.

20 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 20.

21 Ioan Mihălţan, Episcopul Oradiei, op. cit., p. 71.

Problema incestului și a căsătoriei consangvine

0

Un subiect deosebit de interesant, care a născut multe controverse, este problema perpetuării neamului omenesc dintr-o singură pereche primordială. Dacă Biserica interzice și condamnă chiar căsătoria între rude până la gradul VIII, atunci cum este posibil ca neanul omenesc să se fi înmulțit, fără să se pună problema incestului. Oare Dumnezeu a tolerat incestul între frați și veri, odată cu urmașii lui Adam, schimbând poruncile? Mai mult decât atât, problema „incestului” nu începe doar de la Cain și sora sa. Trupul Evei a fost făcut din coasta lui Adam, drept urmare, din punct de vedere al consangvinității, Adam și Eva erau mai apropiați decât un frate cu o soră sau un tată cu o fiică. Sfântul Ioan Gură de Aur ne explică: „A îngăduit ca sora lui Adam să-i devină acestuia soţie; sau mai bine-zis, nu sora, ci fiica sa; sau poate nici fiica lui, ci ceva mai mult, însuşi trupul lui. Iar legătura lor a stabilit-o direct de la început, ca pe o stâncă, unindu-i într-un singur întreg. De aceea nici pe femeie n-a făcut-o dintr-o natură străină lui Adam, pentru ca acesta să nu se lege cu ea ca şi cu o străină, şi nici n-a oprit căsnicia la unirea lui Adam cu Eva, ca acesta să nu se despartă, datorită unirii lui cu o singură femeie, de restul neamului omenesc.1“

Așadar, dacă cel mai intim grad de rudenie existent pe pământ nu a fost impediment pentru binecuvântarea protopărinților, concluzionăm că problema incestului nu este determinată neapărat de consangvinitate în sine, ci de altceva.

Imediat după potop, au mai rămas doar patru familii (de oameni) înrudite între ele, prin care să se poată perpetua neamul omenesc: Noe cu soția sa și cei trei fii ai lor, împreună cu soțiile lor. Așadar, având în vedere situația de fapt, este de la sine înțeles că singura cale posibilă pentru supraviețuirea umanității a fost căsătoria între verii de gradul I, II și posibil căsătoria unchilor cu nepoatele după frate sau soră. Dacă gradele de rudenie III, respectiv IV ar fi cauzat vreo tulburare morală sau de altă natură în acele timpuri, atunci cu singuranță că Dumnezeu ar fi luat o măsura în acest sens. De exemplu, ar fi putut cruța încă o familie, străină de cea a lui Noe, spre a se evita astfel căsătoriile între veri. Numai că acolo unde nu este cazul, nici Dumnezeu nu intervine.

Mai târziu, Dumnezeu binecuvintează căsătoriile patriarhilor Avraam, Isaac și Iacob. Deducem din această situație că unirea dintre rude, începând cu gradul III și IV, nu constituia o problemă pentru acele generații de oameni. Mai mult decât atât, căsniciile celor trei patriarhi ai Vechiului Testament sunt date exemplu de binecuvântare ce se adresează mirilor în cadrul Tainei Cununiei2: “Binecuvântează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe Avraam şi pe Sarra. … Binecuvântează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum ai binecuvântat pe Iacob şi pe toţi patriarhii.3” Să înțelegem deci, că lucrurile nu au stat întotdeauna așa cum le cunoaștem astăzi.

Din punct de vedere medical, nașterea de prunci, ca rod al căsătoriei între rude, atrage după sine o mulțime de urmări deosebit de grave sub aspectul degenerării ființei umane. Amintim în acest sens: afectarea sistemului nervos central (creierul şi măduva spinării), fapt care provoacă retardare mintală si oligofrenie; toate organele şi sistemele genetice sunt supuse malformaţiei; pericolul bolilor degenerative creşte cu cât este mai apropiată înrudirea; în cazul cosangvinării de gradul I, între frate – soră sau părinte – copil, tot al 4-lea nou-născut este foarte grav bolnav.4

Cei trei factori care configurează diferențele persoanelor umane sunt: ereditatea, mediul și destinul. O definiție simplistă a eredității ar fi că ea reprezintă „repetiția părintelui în fii”. Copilul recapitulează în sine pe părinte cu o oarecare aproximație, întrucât el este o sinteză a celor doi părinți, a celor patru bunici, a celor opt străbunici ș.a.m.d. Pe măsură ce urcăm pe linie ascendentă a strămoșilor în progresie aritmetică, contribuția lor la descendenți scade în progresie geometrică. Astfel, în persoana umană „trăiesc” mai multe generații și un număr mai mare de inși, prin informația genetică.

Că primele generații de oameni nu se găseau în starea pe care o cunoaștem astăzi, se poate verifica urmărind pur și simplu durata de viață. Așadar, de la Adam până la Noe oamenii au trăit în medie cam 900 de ani, iar după potop, durata de viață începe să scadă semnificativ, de la o generație la alta, până la media de vârstă pe care o cunoaștem astăzi (adică 40-45 de ani- șocant!). „Lucrul acesta arată că longevitatea mare a primilor oameni, a fost determinată în mare parte de calitatea materialului genetic aflat aproape de perfecțiune și de care aceștia se bucurau din plin. Să nu uităm că Dumnezeu făcuse lucrurile „bune foarte” și că apoi a intrat păcatul în ecuația timpului, a trupului, a sufletului și a mediului. Dacă longevitatea extrem de mare nu ar fi fost determinată de aceste cauze, atunci să ne gândim cum ar fi trăit primele generații de oameni atât de mult, dacă nu ar fi avut un metabolism exemplar, dacă nu ar fi avut o zestre genetică net superioară celei de astăzi, care să îi ferească de boli ereditare și dacă mediul înconjurător nu ar fi fost atât de ostil ca astăzi. Așadar, dacă nu existau mutații genetice dăunătoare, boli în general și mai ales boli cu transmitere ereditară, înseamnă că nu exista niciun pericol ereditar determinat de căsatoria între frați și verișori…Pe vremea lui Cain, căsătoria cu una dintre multele sale surori nu ar fi constituit nici o dificultate din punct de vedere genetic, neexistând decât o mică sau chiar nici o deteriorare a zestrei genetice de care să se teamă vreuna dintre părţi. Odată cu trecerea timpului însă, vedem cum durata de viață a oamenilor scade aproape la cea cunoscută astăzi, semn clar al degenerării cauzate de păcat, atât în firea umană, cât și în mediul ce ne înconjoară. Drept urmare, la un moment dat, efectele negative ale deteriorării genetice au devenit prea mari în cazul căsătoriei între rude (consangvinizării).5”

Ca urmare a pervertirii ființei umane prin păcat, era absolut firesc, din partea lui Dumnezeu, să stabilească porunci și legi clare, care să reglementeze problemele ereditare apărute între rude. Sfânta Scriptură este categorică în acest sens: „Nimeni să nu se apropie de vreo rudă de sânge cu gândul de a-i descoperi goliciunea. Eu sunt Domnul!” (Leviticul 18, 6); „Goliciunea surorii tale, a fiicei tatălui tău sau a fiicei mamei tale – fie că s-a născut în casă, fie în afara ei – să n-o descoperi.” (Leviticul 18, 9); „Dacă cineva-şi va lua (de femeie) pe sora sa, fie după tată, fie după mamă, şi-i va vedea goliciunea aşa cum şi ea va vedea goliciunea lui, aceasta-i (faptă de) ocară; stârpiţi să fie sub ochii fiilor poporului lor. El a descoperit goliciunea surorii sale, păcatul e asupră-le.” (Leviticul 20, 17); „Blestemat să fie cel ce se culcă cu sora lui dinspre tată sau cu cea dinspre mamă! Şi-ntregul popor va zice: Amin!” (Deuteronomul 27, 22).

Poporul evreu și-a asumat poruncile acestea. Ca dovadă avem răspunsul pe care îl primeste Amnon atunci când încearcă să se apropie de sora sa Tamara: „Şi l-a îmbiat să mănânce, dar el a prins-o şi i-a zis: ‹‹Vino şi culcă-te cu mine, sora mea!›› Ea însă i-a zis: ‹‹Nu, fratele meu, nu mă umili, că aşa ceva nu se face în Israel; nu face această nebunie!››” (II Regi 13, 11-12)

Așa cum observăm, Legile dumnezeiești sunt absolute și au nu doar un caracter religios, ci și unul cu raportare directă la fiziologia și genetica umană. Ele au rostul clar de a acoperi realitățile imediate cu privire la degenerarea neamului omenesc. Dacă rudele de gradul IV, V, VI, VII sau VIII se vor căsători, atunci în copiii lor vor apărea, fără urmă de dubiu, genele recesive ale străbunului, în pereche perfectă și deci boală fără leac. Biserica, știind degenerările ce decurg din căsătoriile consangvine, declară de neacceptat asemenea căsătorii și se opune.

Chiar dacă argumentele de ordin medical (genetic) sunt imbatabile, așa cum am încercat să demonstrăm, totuși, mai există un raționament care ține de partea intimă a ființei umane, sufletul, raționament care oprește incestul și consangvinitatea. Ne lămurește în acest sens tot Sfântul Ioan Gură de Aur: „Aşadar în felul acesta Dumnezeu, dintr-un singur om, Adam, a făcut să se nască tot neamul omenesc, la fel ca ramurile din trunchiul copacului. Şi pentru ca iubirea să nu se micşoreze, ci să se întindă la toată omenirea, n-a îngăduit ca oamenii să se căsătorească cu surori şi fiice, impunându-ne despărţirea de rudele noastre.6” „Drept urmare, omenirea s-ar fi stins în egoism și ură, dacă dragostea dintre bărbat și femeie nu s-ar fi transmis în toata umanitatea, așa cum un copac s-ar usca, dacă seva nu s-ar trasmite de la rădăcină până la vârfurile frunzelor. Așadar, tocmai îngrădirea relațiilor între rude, a fost presiunea care i-a determinat pe oameni să-și trasmită iubirea prin relația bărbat-femeie, până la capătul pământului, fără deosebire de culoare, de avuție, de limba vorbită și de toate celelalte provocări apărute. Să ne gândim cât de multe avantaje a adus omenirii, porunca lui Dumnezeu prin care s-a îngrădit căsătoria între rude, atunci când necesitatea timpului a impus-o. Dragostea dintre bărbat și femeie, proveniți din nații diferite, a îmblânzit rivalitățile dintre popoare; dragostea dintre bărbat și femeie, proveniți din spații culturale diferite, a făcut punte de înțelegere peste prăpastia diferitelor mentalități; dragostea dintre bărbat și femeie, proveniți din straturi sociale diferite, a sfărâmat zidul prejudecaților dintre cei bogați și cei săraci. Dintr-acestea câteva, vedem cât de mult bine a facut oprirea căsătoriilor între rude, căci i-a ajutat pe oameni să-și întindă dragostea dincolo de universul îngust al familiei, până în universul mare al întregii umanități. Iată cum îngrădirea relațiilor dintre rude, nu a fost numai o necesitate de ordin medical, ci mai ales o necesitate de ordin spiritual, iar aceasta este iubirea. Dumnezeu l-a prevenit pe om și îl previne mereu.7”

Preot Ciprian Robu

1 Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, trad. de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Ed. Egumenița, Cartea Ortodoxă, Galați, pp. 102-103.

2 Dan Tudorache, ”Urmașii lui Adam și Eva s-au înmulțit prin incest?”, ‹http://ortodoxiatinerilor.ro/intrebari-incomode/17573-urmasii-adam-eva-incest› (accesat la data de 02 mai 2017).

3 Slujba Logodnei și a Cununiei, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2016, p. 43.

4 Dan Tudorache, „Urmașii lui Adam…”.

5 Ibidem.

6 Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 103.

7 Dan Tudorache, ”Urmașii lui Adam…”.

Patru ani de la Nașterea în Veșnicie a Părintelui Prof. Dr. Victor Neamțu

0

29 iulie 2019

Patru ani de la Nașterea în Veșnicie a Părintelui Prof. Dr. Victor Neamțu

Ziua de 29 iulie a fiecărui an reprezintă, pentru preoții și credincioșii bisericuței de lemn “Înălțarea Domnului și Soborul Maicii Domnului ” un prilej de duioasă și smerită amintire a principalului ctitor al bisericii, Părintele Profesor Doctor Victor Neamțu. Aceasta pentru că la data de 29 iulie 2015, clopotele bisericii conduceau pe ultimul drum pământesc pe cel ce cu multă dragoste și profund devotament pastoral și-a condus turma, adăpând-o din apele vieții celei veșnice.
Anul acesta, la trecerea a patru ani de la mutarea la cele nemuritoare a vrednicului de amintire părinte paroh Victor Neamțu, preoții și credincioșii bisericuței s-au rugat pentru odihna sufletului părintelui, săvârșindu-se slujba îndătinată a Parastasului pentru cei adormiți. Momentul a fost încărcat de profundă emoție și pioasă amintire, toți cei prezenți aprinzând câte o lumânare în memoria bunului lor păstor și în nădejdea revederii în “Ziua cea neînserată” a Împărăției Domnului Nostru Iisus Hristos.
Bunul Dumnezeu să îl așeze în Soborul slujitorilor Liturghiei Cerești! Veșnica lui pomenire, din neam în neam!

Vezi galerie foto >

Eva – femeie și mamă a neamului omenesc

0

     

    Prima femeie a primit, conform textului scripturistic, două nume. Mai întâi, la crearea sa, Dumnezeu o numește „ișah” adică „femeie”. După căderea în păcatul strămoșesc, Adam o numește „Hawwa” (de la adjectivul „hai”-„viu”) adică „Eva”, care tradus înseamnă „viață” sau mai corect „mama tuturor celor vii”. De această dată, Adam vede în femeie cea de-a doua menire a sa și poate cea mai importantă, anume maternitatea.

Așadar cele două numiri ale femeii, „ișah” și „hawwa”, desemnează în mod explicit cele două misiuni ale femeii: soție și mamă. Ceea ce este minunat este faptul că după ce Adam își acceptă condiția de muritor, el descoperă antidotul morții: maternitatea. Legislația biblică dă multe drepturi femeii având în vedere înșăși calitatea de mamă a acesteia.1

La sfârșit de secol XX, profesorul Alan K. Wilson de la Universitatea Berkley din California, a făcut cercetări ale ADN-ului la mitocondriile celulare (elemente ale celulei, moștenite doar din celula ou maternă). Acesta a adunat mostre de la 182 de ADN-uri mitocondriale , de diferite tipuri, primite de la 241 de oameni, reprezentanți ai celor trei rase umane, din 42 de naționalități. Realizând analiza comparată, Wilson a construit un arbore genealogic. Concluzia a fost una uimitoare: toți cei aproape șapte miliarde de oameni actuali, provin de la o singură femeie. Această femeie, pe care profesorul a numit-o „Eva mitocondrială”, ar fi trăit în Africa de Est, în zona Keniei și a Tanzaniei. Așadar acest cod al moleculei ADN din mitocondrii este același la toți oamenii de pe pământ, indiferent de rasă, naționalitate, vârstă sau sex.

În continuare, studierea genelor a dus la o nouă descoperire de senzație. Cercetătorii japonezi din cadrul „Universității pentru studiul primatelor” au constatat că genotipul a doi oameni, din două părți opuse ale lumii, este mult mai asemănător decât cel a două gorile din aceeași junglă africană. Specialiștii au ajuns la concluzia că ADN-ul uman coincide în proporție de 99,9%. Acordul final al studiilor a constat în anunțul că cromozomul Y masculin este același pentru toți oamenii de pe pământ, la nivelul strămoșului comun. Așadar, știința în general și genetica în special, vin să confirme ceea ce afirmă textul biblic: umanitatea își are originea în același cuplu primordial.2

1 Arhim. Vasilios Bacoianis, Căsătoria – secretele alegerii, secretele bucuriei, secretele trăiniciei, ediția a 2-a, trad. de Pr. Șerban Tica, Ed. Tabor, 2016, p.96.

2 Konstantin V. Zorin, Enigmele eredității: păcatele strămoșilor și genele urmașilor, trad. de Eugeniu Rogoti, Ed. Sophia, Cartea Ortodoxă, București, 2011, pp. 89-91.

Rugăciuni